Legea și harul

Text de memorat: „Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu; căci dacă ___, degeaba a murit Hristos.” (Galateni 2:21 Creștinii din majoritatea confesiunilor religioase vorbesc despre Lege și despre har și înțeleg relația dintre cele două. Legea este standardul lui Dumnezeu pentru sfințenie și neprihănire, iar încălcarea Legii este păcat. „Oricine face păcat face și fărădelege; și păcatul este fărădelege” (1 Ioan 3:4). Și pentru că noi toți am călcat Legea – „Dar Scriptura a închis totul sub păcat” (Galateni 3:22) –, doar harul lui Dumnezeu ne poate salva. „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2:8). (Desigur, există și detaliul „minor” despre Sabatul zilei a șaptea ca parte din Lege. Totuși, din diferite motive, mulți creștini sunt hotărâți, cel puțin pentru acum, să respingă Sabatul zilei a șaptea venind cu tot felul de scuze care, însă, nu le pot justifica respingerea. Dar acesta este cu totul un alt subiect.) Chiar dacă este exprimat în diferite moduri și sub scenarii diferite, subiectul despre Lege și har se găsește, cu siguranță, în toată Biblia, inclusiv în cartea Deuteronomul. Da, și Deuteronomul prezintă relația dintre Lege și har într-un context unic.

 

13 noiembrie – Ziua AMiCUS

 

Comentariu Ellen G. White

Copiii lui Dumnezeu, fiii și fiicele Sale, sunt îndemnați să persevereze în lucrarea de a birui, înțelegând în fiecare zi că au nevoie să fie învățați de Duhul Sfânt care este calea cea bună și dreaptă. În slujirea lor nu este loc pentru ipocrizie. În fiecare zi, ei își dau seama că trebuie să-și păstreze neclintită până la sfârșit încrederea puternică de la început. Când unul se abate de la calea cea dreaptă, Duhul Sfânt, lucrând la mintea lui, îl conduce să își mărturisească greșeala, astfel ca alții să fie avertizați și să nu o repete. …

Nimeni nu ar trebui să fie vreodată prea mândru pentru a recunoaște: „Am greșit.” Singurul lucru pe care poate cineva să-l facă după ce a păcătuit este să-și arate părerea de rău și pocăința. Cei care fac aceasta vor fi onorați de Dumnezeu, chiar dacă au făcut greșeli. – The Upward Look, p. 248

Legea lui Dumnezeu ajunge până la acele intenţii secrete care, deşi pot să fie păcătoase, adesea sunt trecute cu vederea cu uşurinţă, dar care, în realitate, constituie temeiul şi mijlocul de verificare a caracterului. Ea este oglinda în care trebuie să privească păcătosul dacă doreşte să aibă o cunoaştere corectă a caracterului lui moral. Când se vede condamnat de marele standard al neprihănirii, următorul său pas trebuie să fie acela de a se pocăi de păcatele lui şi de a căuta iertarea prin Hristos. Pentru că nu reuşesc să facă lucrul acesta, mulţi încearcă să spargă oglinda care le arată defectele, să anuleze Legea care scoate în evidenţă petele din viaţa şi din caracterul lor.

Trăim într-un veac al unei nelegiuiri mari. Mulţimile sunt înrobite de obiceiuri păcătoase şi vicii, iar lanţurile care le leagă sunt greu de rupt. Nedreptatea inundă pământul ca un potop. Zilnic se petrec fărădelegi aproape prea îngrozitoare pentru a fi menţionate. Dar cei care pretind a fi străjeri pe zidurile Sionului îi vor învăţa pe oameni că Legea a fost dată numai pentru iudei şi a fost înlăturată odată cu privilegiile pline de slavă care au venit împreună cu veacul Evangheliei. Oare nu este o legătură între nelegiuirea şi fărădelegea care stăpânesc şi faptul că pastorii şi oamenii susţin şi învaţă că Legea nu mai are putere, că nu mai este obligatoriu să fie respectată? – Solii alese, cartea 1, pp. 219–220

Păcătosul nu poate să se bazeze pe faptele sale bune pentru a fi îndreptățit. El trebuie să ajungă la punctul în care să renunțe la toate păcatele sale și să primească lumină după lumină, în funcție de cum strălucește aceasta pe cărarea lui. Prin credință, el primește marea asigurare realizată prin sângele lui Hristos. El crede făgăduințele lui Dumnezeu, prin care Hristos este făcut pentru el sfințire, neprihănire și răscumpărare. … Fiind îndreptățit prin credință, el aduce bucuria în ascultarea sa toată viața. Urmarea a ceea ce este Hristos pentru el va fi pacea. Sufletele care sunt supuse lui Dumnezeu, care Îl onorează și împlinesc Cuvântul Său, vor primi iluminare divină. În Cuvântul prețios al lui Dumnezeu se găsesc în aceeași măsură curăția, noblețea și frumusețea la care, fără ajutorul Său, cele mai înalte puteri ale omului nu pot ajunge. – Comentariile Ellen G. White, în CBAZȘ, vol. 6, p. 1071

Dumnezeu este dragoste. Dragostea este principiul de bază al caracterului Său și temelia guvernării Sale. Și pentru că Dumnezeu dorește ca și noi să iubim, ne-a creat ființe morale, cu libertate morală – libertatea inerentă dragostei. Aspectul esențial al noțiunii de libertate morală este Legea morală. Deși particulele subatomice, valurile oceanului sau animalele respectă legea naturală, ele nu respectă și Legea morală, nu au nevoie de ea. Doar ființele morale fac acest lucru, motiv pentru care până și în cer Dumnezeu are o lege morală, pentru îngeri.

1. Versetele de mai jos vorbesc despre cădea lui Lucifer din ceruri. „Nelegiuirea” s-a găsit în el și el „a păcătuit”. Ce dezvăluie folosirea acestor cuvinte aici, în acest context, despre existența Legii morale în ceruri? Ezechiel 28:15,16 

Atât „nelegiuirea”, cât și „ai păcătuit” sunt termeni folosiți aici, printre noi, oamenii. Dar Scriptura a folosit aceiași termeni pentru ce s-a întâmplat în ceruri, într-o altă parte a creației. Acest lucru ar trebui să ne spună ceva despre ce există în ceruri, precum și pe pământ.

2. „Deci, ce vom zice? Legea este ceva păcătos? Nicidecum! Dimpotrivă, păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pildă, n-aș fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: «Să nu poftești!»” (Romani 7:7). Cum a putut să existe aceeași noțiune în ceruri, cel puțin în principiu, unde există, de asemenea, ființe morale – îngerii?

Ellen G. White explică: "Voia lui Dumnezeu este exprimată în preceptele Legii Sale sfinte, iar principiile acestei Legi sunt principiile Cerului. Cea mai înaltă cunoaștere la care pot ajunge îngerii este cunoașterea voinței lui Dumnezeu, iar îndeplinirea voinței Sale constituie slujirea cea mai înaltă în care se pot angaja cu toate puterile lor.” – Ellen G. White, Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 109

Cer, pământ – nu contează: dacă Dumnezeu are ființe morale, El va avea o Lege morală în virtutea căreia să le guverneze, iar călcarea acelei Legi, în cer sau pe pământ, este păcat.

De ce noțiunea de Lege morală este inseparabilă de cea de ființe morale? În absența acelei legi, ce ar defini ce este și ce nu este moral?

 

Comentariu Ellen G. White

Păcatul a apărut într-un univers desăvârșit. Motivul pentru inițierea sau apariția lui nu a fost explicat niciodată și nici nu poate fi explicat vreodată, nici măcar în ultima mare zi, când se va face judecata și se vor deschide cărțile. ... În acea zi va fi vădit pentru toți că nu există și nu a existat niciodată vreo cauză pentru păcat. Când va fi rostită condamnarea finală a lui Satana, a îngerilor lui și a tuturor oamenilor care i s-au alăturat, identificându-se cu el în călcarea Legii lui Dumnezeu, orice gură va fi închisă. Când mulțimile celor răzvrătiți, începând de la rebelul cel mare până la ultimul călcător de lege, sunt întrebate de ce au călcat Legea lui Dumnezeu, ele vor rămâne fără glas. Nu vor putea da niciun răspuns. – That I May Know Him, p. 15

Acela care declara că nu are de gând să strice preceptele Legii era Creatorul oamenilor, Dătătorul ei. Tot ce este în natură, de la firicelul de praf, care plutește în raza de soare, și până la lumile de sus, totul este sub lege. Și de ascultarea de aceste legi depind ordinea și armonia în lumea naturală. Tot așa sunt și marile principii de neprihănire care cârmuiesc viața tuturor ființelor inteligente, iar bunul mers al universului depinde de ascultarea de aceste principii. Legea lui Dumnezeu exista înainte ca pământul să fi fost chemat la viață. Îngerii se conduc după principiile ei și, pentru ca pământul să fie în armonie cu cerul, și omul trebuie să asculte de legile dumnezeiești. Domnul Hristos i-a făcut cunoscut omului în Eden învățăturile Legii „atunci când stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie și când toți fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie” (Iov 38:7). Misiunea Domnului Hristos pe pământ a fost nu de a desființa Legea, ci, prin harul Său, de a-l aduce pe om înapoi, la ascultare de învățămintele ei. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 48

Nu este un lucru mic ca omul să păcătuiască împotriva lui Dumnezeu, să pună voința lui stricată în vrăjmășie cu voința Creatorului său. Este doar pentru folosul cel mai mare al omului, chiar în această lume, să asculte de poruncile lui Dumnezeu. Și, cu siguranță, este în interesul lui veșnic să se supună lui Dumnezeu și să fie în pace cu El. Fiarele câmpului ascultă de legea Creatorului lor din instinctul care le guvernează. El îi spune oceanului trufaș: „Până aici să vii, să nu treci mai departe” (Iov 38:11), iar apele ascultă prompt de cuvântul Său. Planetele își urmează mersul lor într-o ordine desăvârșită, ascultând de legile puse de Dumnezeu. Dintre toate făpturile pe care Dumnezeu le‑a făcut pe pământ, numai omul s-a răzvrătit. Totuși, el are putere de judecată ca să înțeleagă cerințele Legii divine, are o conștiință care îl face să simtă vinovăția călcării ei, dar și pacea și bucuria ascultării. Dumnezeu l-a făcut o ființă morală, liberă să asculte sau să nu asculte. Răsplata vieții veșnice – „o greutate veșnică de slavă” – le este făgăduită celor care fac voia lui Dumnezeu, în timp ce, asupra tuturor acelora care nesocotesc Legea Sa, stau amenințările mâniei Sale. – Sfințirea vieții, p. 76

Aflat la hotarele Canaanului, poporul ales al lui Dumnezeu este, în sfârșit, pe punctul de a moșteni țara pe care Dumnezeu i-o promisese. Și, după cum am văzut, Deuteronomul cuprinde instrucțiunile finale ale lui Moise către evrei, înainte ca ei să ia în stăpânire țara. Și, printre aceste instrucțiuni, se află poruncile de care trebuiau să asculte.

3. Ce idee este exprimată în mod repetat în versetele de mai jos și de ce era atât de importantă pentru popor? Deuteronomul 4:44; 17:19; 28:58; 30:10; 31:12; 32:46; 33:2

Chiar și citirea cea mai superficială a cărții Deuteronomul arată cât de important era ca poporul Israel să asculte de Lege. La propriu vorbind, aceasta era obligația lor din cadrul legământului. Dumnezeu făcuse atât de mult pentru ei și avea să continue să facă – lucruri pe care israeliții nu le puteau face pentru ei înșiși și pe care, în primul rând, nu le meritau (adică exact ce este harul). Și ce le-a cerut El în schimb a fost tocmai ascultarea de Lege. Lucrurile nu stau diferit acum. Harul lui Dumnezeu este cel care ne salvează, dincolo de faptele Legii – „Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credință, fără faptele Legii” (Romani 3:28) –, iar răspunsul nostru este ascultarea de Lege. Noi ascultăm de Lege, dar nu într-o încercare zadarnică de a fi mântuiți prin ea – „deoarece prin Lege vine cunoștința deplină a păcatului” (Romani 3:20) –, ci ca rezultat al mântuirii care ne-a fost dată prin har. „Dacă Mă iubiți veți păzi poruncile Mele” (Ioan 14:15).

Cartea Deuteronomul ar putea fi privită ca o mare lecție sau parabolă despre har și Lege. Prin har, Dumnezeu ne răscumpără, făcând pentru noi ceea ce noi singuri nu am putea face niciodată (nu mai mult decât ar fi putut poporul Israel să scape din Egipt prin puterea lui) și, ca răspuns, noi trăim prin credință o viață de supunere față de El și față de Legea Lui. Relația lui Dumnezeu cu poporul legământului Său este bazată pe Lege și pe har. Începând de la căderea lui Adam și până la cei care trăiesc în timpul strâmtorării și al semnului fiarei – un popor descris ca ținând „poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus” (Apocalipsa 14:12) –, relația lui Dumnezeu cu poporul legământului Său este bazată pe Lege și pe har. Harul lui Dumnezeu ne iartă pentru că am călcat Legea Sa și, de asemenea, ne face în stare să ascultăm de ea.

Cum putem evita capcana de a deveni legaliști atunci când ascultăm de Lege?

 

Comentariu Ellen G. White

Totuși, să nu aibă faptele bune nicio valoare? … Scriptura răspunde: „Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele.” În planul Său divin, prin favoarea Sa, pe care nu o merităm, Domnul a hotărât ca faptele bune să fie răsplătite. Noi suntem plăcuți Lui numai prin meritul lui Hristos, iar dovezile de îndurare, faptele de milostenie pe care le facem sunt rodul credinței și ele devin o binecuvântare pentru noi, deoarece oamenii vor fi răsplătiți după faptele lor. Parfumul plăcut al meritelor lui Hristos este cel care face ca faptele noastre bune să fie primite cu plăcere de Dumnezeu, iar harul ne face în stare de faptele bune pentru care El ne răsplătește. În ele însele, faptele noastre bune nu au niciun merit. După ce am făcut tot ce putem noi să facem, trebuie să ne considerăm doar niște lucrători nevrednici. Nu merităm mulțumiri din partea lui Dumnezeu. Nu am făcut decât ce eram datori să facem, iar faptele noastre nu ar fi putut să fie făcute prin puterea naturii noastre păcătoase. – Comentariile Ellen G. White, în CBAZȘ, vol. 5, p. 1122

O religie a formelor niciodată nu poate să conducă sufletele la Hristos, căci este o religie lipsită de iubire, lipsită de Hristos. Postul și rugăciunea care vin dintr-un spirit doritor de a se îndreptăţi sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Adunarea solemnă pentru rugăciune, șirul ceremoniilor religioase, umilinţa exterioară, sacrificiile impunătoare arată că acela care face astfel de lucruri consideră că este neprihănit și că are drept la cer, dar totul este o amăgire. Faptele noastre nu pot să plătească niciodată mântuirea. …

„Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit; Dumnezeule, Tu nu dispreţuiești o inimă zdrobită și mâhnită” (Psalmii 51:17). Omul trebuie să fie golit de eul lui înainte de a putea fi, în înţelesul deplin al cuvântului, un credincios în Isus. Când s-a renunţat la eu, Domnul poate face din om o făptură nouă. În vase noi poate fi pus vin nou. Iubirea lui Hristos îl va însufleţi pe credincios cu o viaţă nouă. În acela care privește la Începătorul și Desăvârșitorul credinţei noastre, se va manifesta caracterul lui Hristos. – Hristos, Lumina lumii, p. 280

Domnul Hristos nu ne-a făgăduit ajutor ca să purtăm azi poverile de mâine. El a zis: „Harul Meu îți este de ajuns” (2 Corinteni 12:9). Dar, ca și mana dată în pustie, harul Său este revărsat în fiecare zi ca să facem față nevoilor acelei zile. Ca și oștile lui Israel în peregrinajul vieții lor, și noi putem să găsim, dimineață de dimineață, pâinea din ceruri, atât cât trebuie pentru fiecare zi. …

Dacă Îl vei căuta pe Domnul și te vei întoarce spre El în fiecare zi, dacă prin propria alegere spirituală vrei să fii liber și plin de bucurie în Domnul, dacă vei veni, cu bucuroasă consimțire a inimii, la chemarea Sa plină de iubire, ca să porți jugul lui Hristos – jugul ascultării și servirii – toate murmurările tale vor fi potolite, toate greutățile tale vor fi îndepărtate, toate problemele grele cu care te confrunți vor fi rezolvate. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 101

Scepticii, adică acei oameni care caută motive să respingă Biblia, arată deseori cu satisfacție spre unele cuvinte tari ale lui Dumnezeu care apar în Vechiul Testament. Ideea lor este că Dumnezeul Vechiului Testament a fost dur, răzbunător și meschin, mai ales în contrast cu Isus. Acesta nu este un argument nou, dar este la fel de defectuos în timpul nostru cum a fost și la vremea când a fost menționat pentru prima dată, cu secole în urmă. De nenumărate ori, Vechiul Testament Îl prezintă pe Domnul ca fiind plin de dragoste și de grijă pentru poporul Său din vechime și dorind doar ce era cel mai bine pentru el. Această dragoste se vede clar în cartea Deuteronomul.

4. Care este contextul imediat al versetelor următoare? Ce a simțit Dumnezeu față de poporul Lui, chiar și după ce acesta a păcătuit? Ce ne învață aceasta despre har? Deuteronomul 10:1-15

Harul și dragostea lui Dumnezeu pentru Israel emană din aceste texte. Observă în mod particular versetele 12 și 13. În realitate, aici este o frază lungă, o întrebare la care este simplu de răspuns: Ce altceva îți cer Eu, Domnul, să faci, decât […] să umbli în căile Mele, să Mă iubești, să Îmi slujești și să păzești legile Mele pentru binele tău? În tot acest verset, în ebraică, Domnul Se adresează la singular („îți”, „să faci”, „să umbli”, „să iubești”, „să păzești”, „tău”). Cu toate că mesajul lui Dumnezeu este, cu siguranță, pentru întregul popor, la ce ar folosi cuvintele Lui dacă fiecare om, în mod individual, nu le-ar asculta? Întregul nu este mai bun decât suma părților lui. Domnul îi vorbește lui Israel ca națiune adresându-i-Se însă în mod individual, „unu-la-unu”. Nu putem uita nici finalul versetului 13: să păzești aceste lucruri lᵉtov lak, adică „pentru bine tău”. Cu alte cuvinte, Dumnezeu îi poruncește poporului să asculte pentru că este în interesul lui să facă așa. Dumnezeu i-a făcut, Dumnezeu îi susține, Dumnezeu știe ce este cel mai bine pentru ei și El dorește pentru ei acest bine suprem. Ascultarea față de Legea Lui, de Cele Zece Porunci, va fi doar în beneficiul lor. De multe ori Legea a fost comparată cu un gard împrejmuitor, cu un zid de protecție și, rămânând dincoace de zid, copiii lui Dumnezeu sunt protejați de o mulțime de rele care, altminteri, i-ar copleși și nimici.

Cum putem vedea în viața noastră că ascultarea de Legea lui Dumnezeu este, într-adevăr, pentru „binele nostru”?

 

Comentariu Ellen G. White

Ascultarea de Lege este esenţială nu numai pentru mântuirea noastră, ci şi pentru fericirea noastră şi pentru fericirea tuturor celor cu care suntem în legătură. „Multă pace au cei ce iubesc Legea Ta şi nu li se întâmplă nicio nenorocire” (Psalmii 119:165), spune Cuvântul inspirat. Totuşi, omul limitat le va prezenta celorlalţi această Lege sfântă, dreaptă şi bună, această lege a libertăţii, pe care Creatorul Însuşi a adaptat-o la nevoile oamenilor, ca pe un jug al robiei, un jug pe care niciun om nu poate să-l poarte. Păcătosul … nu poate să vadă nicio frumuseţe în poruncile ei. …

… Oamenii sunt convinşi de păcat prin Lege şi, înainte de a-şi da seama de nevoia de un Mântuitor, ei trebuie să simtă că sunt păcătoşi, expuşi la mânia lui Dumnezeu. Satana lucrează fără încetare pentru a micşora în ochii omului caracterul grav al păcatului. Iar aceia care calcă în picioare Legea lui Dumnezeu fac lucrarea marelui amăgitor, pentru că resping singura regulă prin care pot să definească păcatul şi care poate să aducă în conştiinţa celui nelegiuit convingerea cu privire la păcat. – Solii alese, cartea 1, pp. 218–219

Legea proclamată pe Sinai era o expresie a principiului dragostei, Legea cerului revelată pentru cei de pe pământ. Ea a fost dată printr-un Mijlocitor – Acela care avea puterea de a readuce inima omului în armonie cu principiile Legii. Dumnezeu arătase scopul Legii, declarându-i poporului Israel: „Să-Mi fiți niște oameni sfinți” (Exodul 22:31). Dar Israel nu a înțeles natura spirituală a Legii și, mult prea adesea, pretinsa lui ascultare era doar o respectare a formelor și a ceremoniilor, și nu o consacrare a inimii față de suveranitatea iubirii. Când, prin caracterul și prin lucrarea Lui, Isus le-a descoperit oamenilor atributele sfinte, binevoitoare și părintești ale lui Dumnezeu și le-a dovedit lipsa de valoare a îndeplinirii formale a ceremoniilor, conducătorii iudei nu au primit și nici nu au înțeles cuvintele Lui. Ei considerau că Isus trata prea superficial cerințele Legii, iar când le-a expus adevărurile fundamentale, care constituiau spiritul slujirii cerute de Dumnezeu, ei, privind doar la aspectele exterioare, L-au acuzat că încearcă să desființeze Legea. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 46

Subiectul preferat al Domnului Hristos a fost grija părintească a lui Dumnezeu și harul Său nemăsurat. El a insistat mult asupra sfințeniei caracterului lui Dumnezeu și a Legii și li S-a prezentat oamenilor ca fiind Calea, Adevărul și Viața. Acestea trebuie să fie subiectele tratate de slujitorii lui Hristos. Prezentaţi adevărul așa cum este el în Isus. Explicați clar cerințele Legii și ale Evangheliei! Vorbiți-le oamenilor despre viața de sacrificiu și renunțare la sine a Domnului Hristos, despre umilința și moartea Sa, despre învierea și înălțarea Sa la cer, despre lucrarea Sa ca Mijlocitor al lor la curtea de judecată a cerului, despre făgăduința Sa: „Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine” (Ioan 14:3). – Parabolele Domnului Hristos, p. 40

În cartea Deuteronomul apare și reapare o temă: Domnul Și-a eliberat poporul, pe Israel, din țara Egiptului. Israeliților li se reamintește ce a făcut Dumnezeu pentru ei: „Și Domnul ne-a scos din Egipt, cu mână tare și cu braț întins, cu arătări înfricoșătoare, cu semne și minuni” (Deuteronomul 26:8; vezi și Deuteronomul 16:1-6). De fapt, în tot Vechiul Testament, istoria exodului este prezentată ca un exemplu al eliberării din robie a poporului lui Dumnezeu prin puterea și prin harul Lui: „Căci te-am scos din țara Egiptului, te-am izbăvit din casa robiei” (Mica 6:4). Chiar și în Noul Testament apare ideea aceasta, ieșirea din Egipt prin puterea cea mare a lui Dumnezeu fiind un simbol al mântuirii prin credința în Hristos: „Prin credință au trecut ei Marea Roșie ca pe uscat, pe când egiptenii, care au încercat s-o treacă, au fost înghițiți” (Evrei 10:29).

5. Citește Deuteronomul 5:6-22, unde Moise repetă Legea, Cele Zece Porunci, condiția de bază a legământului lor cu Iehova. Observă porunca a patra și motivul prezentat pentru ea. Cum se descoperă aici realitatea Legii și a harului? 

Moise repetă porunca de bază referitoare la odihna din ziua a șaptea, dar el subliniază ceva în plus. Deși în Exodul porunca fusese scrisă pe piatră, aici Moise extinde cumva ceea ce le fusese deja dat: Să păzească Sabatul ca memorial nu doar al Creației, ci și al eliberării din Egipt. Harul lui Dumnezeu i-a salvat din Egipt și le-a oferit odihnă de truda lor (Evrei 4:1-5). Acum, ca răspuns la harul pe care Dumnezeu li l-a dat, ei trebuiau să-l transmită către ceilalți. Astfel, acum Sabatul zilei a șaptea devine un simbol grăitor nu doar al Creației, ci și al răscumpărării și al harului. Toți cei care fac parte dintr-o gospodărie – nu doar copiii, ci și servitorii și animalele, până și străinul găzduit acolo – se pot odihni. Sabatul face să ajungă harul care le-a fost oferit evreilor chiar și la cei din afara poporului legământului. Și acest mesaj se găsește în centrul Legii lui Dumnezeu. Ce a făcut Dumnezeu pentru ei din îndurare trebuie să facă și ei pentru alții. Este atât de simplu!

Citește Matei 18:21-35. În ce fel principiul din această parabolă este descoperit în porunca despre Sabat, în special așa cum este subliniat în Deuteronomul?

 

Comentariu Ellen G. White

Domnul a dorit să se aibă grijă de drepturile robilor. El le-a poruncit israeliților să fie miloși și să nu uite că și ei fuseseră robi în Egipt. Ei au fost îndrumați să nu uite de drepturile robilor lor. În niciun caz nu trebuiau să îi maltrateze. Nu trebuiau să fie aspri față de ei, așa cum fuseseră stăpânii lor din Egipt. Ei trebuiau să dea dovadă de blândețe și compasiune față de robii lor. Dumnezeu dorea ca ei să se gândească ce ar simți ei dacă ar fi în locul robilor lor și să se poarte cu aceștia așa cum ar fi vrut să se poarte alții cu ei dacă ar fi fost în situația aceea. – Comentariile Ellen G. White, în CBAZȘ, vol. 1, p. 1106

Religia lui Hristos produce o reformă în viață și în caracter. Adevăratul creștin dorește continuu harul care schimbă obiceiurile rele din caracterul firesc. În loc să rostească vorbe aspre, dictatoriale, el spune cuvintele de încurajare pe care le-ar rosti Hristos dacă ar fi în locul lui. El este binevoitor cu toți, nu numai cu câțiva care ar putea să-l laude sau să-i preamărească înțelepciunea. În viața adevăratului creștin vor străluci puritatea și sfințenia descoperite în viața Domnului Hristos. – The Upward Look, p. 75

Iertarea acordată de împărat reprezintă iertarea divină a tuturor păcatelor. Împăratul care, cuprins de milă, i-a iertat slujitorului său datoria Îl reprezintă pe Domnul Hristos. Omul s-a aflat sub condamnarea legii pe care o încălcase. El nu se putea salva singur și, din acest motiv, Domnul Hristos a venit în lumea noastră, Și-a înveșmântat divinitatea în natură umană și Și-a dat viața. Cel drept a murit pentru cei nedrepți. El S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre și îi oferă fiecărui suflet, fără plată, iertarea cumpărată cu sângele Său. „La Domnul este îndurare și la El este belșug de răscumpărare” (Psalmii 130:7).

Acesta este motivul pentru care trebuie să ne exercităm compasiunea față de semenii noștri păcătoși. „Dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim și noi unii pe alții” (1 Ioan 4:11). „Fără plată ați primit”, spune Hristos, „fără plată să dați” (Matei 10:8). – Parabolele Domnului Hristos, pp. 244–245

Noi înșine datorăm totul harului fără plată al lui Dumnezeu. Legământul harului a prevăzut adoptarea noastră. Harul Mântuitorului a realizat răscumpărarea noastră, renașterea și înălțarea noastră la statutul de împreună moștenitori cu Domnul Hristos. Acest har trebuie să le fie descoperit și altora. …

… Nimic nu poate îndreptăți un spirit neiertător. Cel care este lipsit de milă față de alții dovedește că nu este părtaș al harului iertător al lui Dumnezeu. Prin iertarea lui Dumnezeu, inima celui greșit este adusă mai aproape de marea inimă a Iubirii Infinite. Torentul milei divine se revarsă în sufletul celui păcătos și, de la el, în sufletul altora. Duioșia și mila pe care le-a manifestat Domnul Hristos în viața Sa prețioasă vor fi văzute în atitudinea acelora care devin părtași ai harului Său. Dar „dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui” (Romani 8:9). Un asemenea om s-a înstrăinat de Dumnezeu și este pregătit doar pentru despărțirea veșnică de El. – Ibidem, pp. 250–251

Aspectul esențial al religiei creștine, al întregii religii biblice, este marea temă a neprihănirii prin credință. „Căci ce zice Scriptura? «Avraam a crezut pe Dumnezeu, și aceasta i-a fost socotit ca neprihănire»” (Romani 4:3). Ellen G. White a formulat ideea aceasta într-un mod foarte sugestiv: „Ce este neprihănirea prin credință? Este lucrarea lui Dumnezeu de a arunca în țărână slava omului și de a face pentru om ceea nu este în puterea lui să facă pentru sine însuși. Când își văd propria nimicnicie, oamenii sunt pregătiți să se îmbrace cu neprihănirea lui Hristos.” – Ellen G. White, The Faith I Live By, p. 109 Indiscutabil, când te gândești la cine este Dumnezeu și la cât de sfânt este El, în contrast cu cine suntem noi și cât de lipsiți de sfințenie suntem – înțelegem de ce a fost nevoie de un act uimitor al harului ca să ne salveze. Acest act al harului a avut loc la cruce, cu Hristos, cel nevinovat, murind pentru păcatele celui vinovat.

6. Având acest context în minte, citește Deuteronomul 9:1-6. Ce îi spune aici Moise poporului, cuvinte care descoperă într-un mod dramatic realitatea harului lui Dumnezeu? Cum reflectă ce se întâmplă aici principiul neprihănirii prin credință? 

Dacă am putea concentra învățătura lui Pavel despre Evanghelie într-o singură frază, atunci probabil aceasta s-ar găsi în Deuteronomul 9:5: „Nu, nu pentru bunătatea ta, nici pentru curăția inimii tale” te va mântui Dumnezeu. În schimb, El va face acest lucru datorită făgăduinței „Evangheliei veșnice” (Apocalipsa 14:6), o făgăduință care ne-a fost dată „nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui și după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veșnicii” (2 Timotei 1:9; vezi și Tit 1:2). Dacă făgăduința ne-a fost dată „înainte de veșnicii”, cu siguranță nu putea fi datorită faptelor noastre, pentru că noi nici măcar nu am existat „înainte de veșnicii” și, deci, nu aveam nicio faptă de oferit. Pe scurt, în ciuda greșelilor tale, a defectelor tale și a „gâtului tău înțepenit”, Domnul face această lucrare minunată pentru tine și în tine. Apoi, drept urmare, Domnul îți poruncește să asculți de El și de legile Lui. Făgăduința a fost deja dată și transmisă mai departe: faptele tale, ascultarea ta, chiar dacă ar fi suficient de bune (dar nu sunt), nu sunt mijloacele prin care se realizează mântuirea ta, ci doar rezultatul acesteia. Domnul te-a salvat prin har; acum, având Legea Sa scrisă în inima ta și Duhul Său care îți dă putere, mergi și ascultă de Legea Sa!

 

Comentariu Ellen G. White

Există două greşeli de care copiii lui Dumnezeu, îndeosebi cei care tocmai au început să se încreadă în harul Său, trebuie să se păzească în mod special. Prima … este aceea de a se încrede în propriile fapte pentru a ajunge prin puterea lor în armonie cu Dumnezeu. Cel care se străduieşte să devină sfânt prin propriile fapte de păzire a Legii încearcă o imposibilitate. Tot ce poate face omul fără Hristos este corupt de egoism şi de păcat. Numai harul Domnului Hristos, primit prin credinţă, ne poate face sfinţi.

În opoziţie cu aceasta, dar nu mai puţin periculoasă, este greşeala de a considera că, de fapt, credinţa în Hristos îi eliberează pe oameni de obligaţia de a păzi Legea lui Dumnezeu și că, din moment ce devenim părtaşi ai harului lui Hristos numai prin credinţă, faptele nu au nicio legătură cu mântuirea.

Dar să observăm aici că ascultarea nu este doar o simplă conformare formală, ci şi o slujire din iubire. – Calea către Hristos, pp. 59–60

Secretul succesului nu constă în pregătirea noastră intelectuală, în numărul talentelor cu care am fost înzestrați și nici în voința omenească.

Trebuie să-L contemplăm pe Domnul Hristos, recunoscând neputința noastră și, prin Acela care este izvorul întregii puteri și mintea care inspiră cea mai înaltă gândire, cel ascultător și hotărât va câștiga biruință după biruință.

Oricât de scurt ar fi timpul nostru de slujire și oricât de modestă ar fi lucrarea noastră, dacă Îl urmăm pe Hristos cu o credință simplă, nu vom fi dezamăgiți în ce privește răsplata. Ceea ce nu pot câștiga nici chiar cei mai mari și mai înțelepți oameni, poate primi credinciosul cel mai slab și mai umil. Porțile de aur ale cerului nu se deschid pentru cel care se înalță pe sine. Ele nu se deschid pentru cel cu un spirit mândru. Dar porțile veșnice se vor deschide larg la atingerea plăpândă a unui copilaș. Binecuvântată va fi răsplata harului pentru cei care au lucrat în slujba lui Dumnezeu, în simplitatea credinței și a iubirii. – Parabolele Domnului Hristos, p. 404

Noi nu am fi înțeles niciodată ce este harul dacă nu am fi fost căzuți în păcat. Dumnezeu îi iubește pe îngerii fără păcat, care Îi slujesc și ascultă de toate poruncile Sale, dar lor nu le dă har, ei nu au avut niciodată nevoie de har, pentru că nu au păcătuit niciodată. Harul este un atribut care se manifestă față de făpturile omenești nevrednice. Nu noi suntem cei care am căutat harul, ci el a fost trimis să ne caute pe noi. Dumnezeu Se bucură să reverse har asupra tuturor celor ce însetează și flămânzesc după el, nu pentru că noi am fi vrednici, ci pentru că suntem nevrednici. Nevoia noastră este calificarea care ne dă siguranța că vom primi darul.

Însă Dumnezeu nu ne dă har ca să anuleze astfel Legea Sa și nu pune harul în locul Legii Sale. „Domnul a voit, pentru dreptatea Lui, să vestească o lege mare şi minunată.” Legea Sa este adevărul. – My Life Today, p. 100

Trei trilioane de galaxii strălucesc în cosmos. O sută de miliarde de stele compun fiecare galaxie. Două trilioane de galaxii a câte 100 de miliarde de stele fiecare dau 200 000 000 000 000 000 000 000 de stele. Acesta este un principiu al existenței: orice lucru care ar concepe sau ar crea ceva trebuie să fie mai mare decât ce este conceput sau creat și să-l transcendă. Picasso este mai mare decât oricare dintre lucrările lui de artă și o transcende. De asemenea, Dumnezeul care a conceput și a creat cosmosul nostru trebuie să fie mai mare decât cosmosul și să-l transcendă. „La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; și nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:1-3). Cu alte cuvinte, Dumnezeul care a creat cele 200 000 000 000 000 000 000 000 de stele și toate celelalte lucruri „S-a micșorat”, a devenit un copilaș, a trăit o viață fără păcat, apoi a murit pe cruce, purtând în El pedeapsa pentru păcatele și pentru răutatea noastră, pentru ca noi să putem avea făgăduința vieții veșnice. Înaintea noastră se află acest adevăr măreț: harul care ne-a fost dat în Isus Hristos pe cruce. Și ce cere Dumnezeu de la noi în schimb? „Să ascultăm dar încheierea tuturor învățăturilor: Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om” (Eclesiastul 12:13).

Studiu la rând:

1 Tesaloniceni 3

1 Tesaloniceni 4

1 Tesaloniceni 5

2 Tesaloniceni 1

2 Tesaloniceni 2

2 Tesaloniceni 3

1 Timotei 1

Evanghelizare, subcapitolul „Evanghelizarea prin lucrarea medicală în orașe”

1. Cum va veni ziua Domnului?

2. Cu ce scop trebuie să cercetăm toate lucrurile?

3. Spre ce să ne îndrepte (Domnul) inimile?

4. Care este ținta poruncii?

5. Prin ce se vor deschide porțile pentru intrarea adevărului prezent?

 

Studiu suplimentar

Calea către Hristos, cap. „Dovada adevăratei ucenicii”.

Text-cheie: Galateni 2:21; Deuteronomul 9:1-6

I. Privire generală

Cel care ține Legea a fost mereu acuzat că este un legalist fără suflet sau fără inteligență, un discipol al unei religii retrograde. Această învinuire este nedreaptă. Dimpotrivă, Legea, așa cum este înțeleasă în Israel, presupune o lumină care susține umblarea spirituală a omului și promovează progresul. Psalmistul compară Legea cu o „candelă pentru picioarele mele și o lumină pe cărarea mea” (Psalmii 119:105). Lecția aceasta este cuprinsă în termenul ebraic Tora, înrudit cu cuvântul or, „lumină”. Când cineva merge pe cărare noaptea, candela nu doar că va lumina drumul pe care pășește, dar va și îndepărta șerpii. Imaginea folosită de poet a decodat astfel dubla funcție a Legii: de a lumina, de a învăța și, prin urmare, de a ajuta pe cineva să meargă înainte, dar și de a proteja de pericole și de a garanta siguranța celui care merge. Profetul Isaia aduce în discuție aceeași asociere atunci când spune că, dacă oamenii sunt fără Lege, „nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta” (Isaia 8:20). Fiind o lumină, Legea reprezintă manifestarea harului lui Dumnezeu față de poporul Său. Lumina aceasta ne va ajuta să mergem și, astfel, să supraviețuim pe drumul periculos și întunecat. În sensul acesta, Legea este dată ca noi să „trăim”. În studiul de față vom analiza legătura paradoxală dintre Lege și harul lui Dumnezeu.

Tema studiului:

• Harul și Legea: Care este relația dintre har și Lege și cum interacționează cele două în viața credincioșilor?

II. Comentariu

Probabil mai mult decât oricare altă carte din Vechiul Testament, Deuteronomul este cartea în care harul și Legea sunt înmănuncheate în așa fel încât ar fi dificil să le vedem separate. Când vorbește despre Lege, Moise se gândește, în esență, la har. În Deuteronomul, Legea este înțeleasă ca fiind semnul legământului. Acesta este motivul pentru care Legea și harul sunt legate atât din perspectivă divină, cât și din perspectivă umană. Pentru Dumnezeu, Legea este mijlocul prin care voia Lui se realizează pe pământ, în viața oamenilor și în istorie. Pentru poporul Israel, Legea este semnul tangibil al răspunsului său față de Dumnezeu și al relației de legământ cu Domnul său. Cu alte cuvinte, Legea face harul vizibil și concret în istorie și în viață; harul este cel care face Legea suportabilă și posibil de împlinit.

Harul precedă Legea și conduce la ea

Dinamica aceasta se reflectă în mesajul pe care Adam îl aude în prima poruncă a lui Dumnezeu. Termenul tsawah, „poruncă”, este folosit pentru prima dată cu referire la har: „Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: «Poți să mănânci după plăcere din orice pom din grădină»” (Geneza 2:16). Porunca de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului este precedată de darul lui Dumnezeu care constă în toți pomii din grădină. În același mod, cartea Deuteronomul începe cu harul lui Dumnezeu, cu ce a făcut El pentru poporul Său și cu dăruirea țării. Apoi, de la reamintirea acestor fapte concrete, istorice, Dumnezeu trece la Lege și îi cere poporului să o păzească. Acest proces este vizibil în structura legământului din Deuteronomul și se repetă de-a lungul cărții. Cele Zece Porunci încep cu această afirmație: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-am scos din țara Egiptului, din casa robiei” (Deuteronomul 5:6). Recunoașterea a ce a făcut Dumnezeu pentru ei îi conduce pe copiii lui Israel la ascultare de poruncile Lui:

„Ați văzut ce am făcut Egiptului și cum v-am purtat pe aripi de vultur și v-am adus aici, la Mine. Acum, dacă veți asculta glasul Meu și dacă veți păzi legământul Meu...” (Exodul 19:4,5). Observă că urmează chemarea la ascultare (shama’), introdusă de cuvântul „acum”, care este, de asemenea, rezultatul direct a ce a făcut Dumnezeu pentru ei. În Psalmii 119, cel mai frumos poem despre Lege și har din toată Biblia, psalmistul începe cu observația legată de har: „Să vină, Doamne, îndurarea Ta peste mine, mântuirea Ta, după făgăduința Ta!” (Psalmii 119:41). Apoi, el trece la următorul punct, care este Legea: „Voi păzi Legea Ta necurmat, totdeauna și pe vecie” (Psalmii 119:44). În Deuteronomul se spune: „Pentru că Domnul vă iubește” (Deuteronomul 7:8), „de aceea [să păziți] poruncile” (Deuteronomul 7:11). La nivel uman, poporul se bucură să păzească poruncile lui Dumnezeu din dragoste pentru El. Psalmistul exclamă: „Dar eu mă desfăt în Legea Ta” (Psalmii 119:70; compară cu Psalmii 119:174) sau: „Cât de mult iubesc Legea Ta!” (Psalmii 119:97).

De discutat și de meditat: De ce ascultarea de poruncile lui Dumnezeu este singurul răspuns logic și serios la harul Său și la actele Sale de salvare? De ce acțiunea ar trebui să conducă la acțiune? Ce crezi despre un politician care, în campania lui, vorbește numai despre dorințele și despre sentimentele lui, fără nicio referire la proiecte și planuri de a rezolva problemele economice și sociale? Ce motive justifică dragostea psalmistului față de Lege?

Legea și harul

Legea este definită ca un dar de la Dumnezeu. Verbul natan, „a da”, este folosit de Dumnezeu cu referire la Lege: „Toată legea aceasta pe care v-o pun [dau] astăzi înainte” (Deuteronomul 4:8). Cele Zece Porunci au fost „date” de Dumnezeu (Exodul 24:12). Psalmistul identifică literalmente Legea cu harul: „Dă-mi îndurarea Ta, ca să urmez Legea Ta” (Psalmii 119:29). Noua Traducere Românească sună astfel: „Binevoiește să mă înveți Legea Ta.” În Noul Testament, Isus evocă această perspectivă atunci când îi învață pe ucenici că în cuvintele Sale, care conțin adevărul, vor găsi libertatea (Ioan 8:32; compară cu Iacov 1:25; 2:12). Este interesant că termenul ebraic obișnuit pentru a indica Legea în Vechiul Testament este Torá, care înseamnă „a arăta calea”. Acesta este un termen asociat, de obicei, cu drumul arătat de preot. Un exemplu particular legat de această înțelegere a cuvântului Torá se găsește în Hagai 2:11, unde Domnul îl instruiește pe profet să-l întrebe pe preot cu privire la cale, la îndrumare, într-un anumit caz. Legea este har pentru că ea ne oferă calea de a ieși din necazuri, calea vieții, calea libertății.

De discutat și de meditat. În ce fel identificarea Legii cu harul influențează mântuirea? În lumina pasajului din Ezechiel 28:15,16, de ce găsim Legea în cer, deși nu este niciun păcat acolo (cel puțin după ce Lucifer și îngerii căzuți au fost izgoniți)? De ce Legea este expresia caracterului lui Dumnezeu și, deci, o modalitate de a-L înțelege și a-L iubi? Citește Cele Zece Porunci și identifică harul în fiecare dintre ele. Explică de ce Decalogul reprezintă harul în Lege. 

Caracterul plin de har al Legii

Ca text, Legea lui Dumnezeu este frumoasă. Este o capodoperă a literaturii. Dumnezeu nu doar că a dat dovadă de har prin darea Celor Zece Porunci, ci El le-a și organizat într-un mod artistic. Următorul exercițiu a fost conceput pentru a te ajuta să apreciezi caracterul plin de har al poruncilor lui Dumnezeu:

• În primul rând, citește textul biblic doar pentru a aprecia frumusețea lui estetică.

• Observă asemănările dintre primele cinci porunci (1, 2, 3, 4, 5) și următoarele cinci (6, 7, 8, 9, 10). Compară poruncile care sunt în oglindă (1 cu 6 corelează uciderea oricărui om făcut după chipul lui Dumnezeu cu unicitatea lui Dumnezeu; 2 cu 7 asociază idolatria cu adulterul; 3 cu 8 asociază furtul cu „a lua în deșert” Numele lui Dumnezeu; 4 cu 9 asociază călcarea Sabatului cu mărturisirea falsă; 5 cu 10 asociază cinstirea părinților cu a pofti soțul sau soția altcuiva). Ce lecție extragi din fiecare comparație?

De discutat și de meditat: De ce Sabatul se află în centrul Celor Zece Porunci? Ce lecții putem învăța din această poziționare? Cum afectează călcarea poruncii a patra păzirea celorlalte porunci? Cum înglobează Sabatul relația dintre Lege și har? Compară poruncile a patra și a cincea. Ce motive comune împărtășesc? Ce lecții desprinzi din aceste conexiuni?

III. Aplicație

O devotată soție de pastor s-a îmbolnăvit grav. Pastorul s-a rugat constant, și totuși soția lui nu și-a revenit niciodată. El s-a supărat pe Dumnezeu și s-a hotărât să părăsească lucrarea, pentru că Dumnezeu nu a făcut minunea pe care I-o ceruse.

De discutat și de meditat: Ce legătură există între această istorie adevărată și experiența ta cu Dumnezeu? Ce te motivează să asculți de poruncile Lui? Care este experiența ta legată de relația dintre Lege și har? În tradiția iudaică antică există o veche parabolă rabinică (Midrash) în care se vorbește despre strategia geografică ciudată a lui Dumnezeu când a dat Tora. De ce Dumnezeu nu a dat Tora în Israel, în Roma sau în Grecia? Fiecare națiune avea toate drepturile să creadă că merita acea onoare. Motivul pentru care Dumnezeu a ales o țară a nimănui ca să dea Tora a fost pentru a evita vreun fel de mândrie naționalistă legată de Lege și pentru a permite oricui să aibă acces la ea. De meditat: De ce obișnuita și evlavioasa mărturisire de credință: „Sunt mândru că sunt creștin” sau chiar: „Sunt mândru că sunt adventist de ziua a șaptea” este nepotrivită (citește 1 Corinteni 1:31; compară cu Psalmii 34:3)? Cum poate afecta mândria unei instituții respectabile eficiența misiunii?