Ariel. Un nume simbolic aplicat aici Ierusalimului sau unei părţi din el. Originea şi sensul cuvântului sunt incerte, fiind un cuvânt posibil făurit de Isaia. S-ar putea să fi fost un cuvânt criptic comparabil cu Şeşac (Ieremia 25,26), care avea sensul de Babilon (vezi comentariul la Ieremia 51,41). Este posibil ca numele să fi însemnat altarul ui Dumnezeu (vezi Ezechiel 43,15.16, unde cuvântul este tradus altar). Alţii au sugerat traducerea leul lui Dumnezeu. Capitolul acesta şi cele următoare par să se refere la invadarea lui Iuda de Sanherib şi la asediul nereuşit, din partea acestuia, asupra Ierusalimului. Înainte de invazia asiriană Dumnezeu a dat avertizări clare cu privire la grozăviile care stăteau înainte. Iudeii erau mustraţi pentru ipocrizia, încăpăţânarea şi incapacitatea de a înţelege importanţa evenimentelor apropiate.
Adăugaţi an la an. Oamenii îşi vedeau de treburile lor absolut fără nici o preocupare pentru viitor, ca şi cum un an ar urma după altul fără nici o schimbare în rutina plăcută a vieţii. Ei treceau prin ciclul anual al sărbătorilor şi participau mereu la cultul de la Templu, săvârşind în acelaşi timp crime care ameninţau naţiunea cu nimicirea (vezi cap. 1,4.10-13.21-23).
Va fi ca un Ariel pentru Mine. Domnul rostise judecata asupra Ierusalimului şi cetatea urma să fie pentru El ca Ariel – poate ca un altar (vezi comentariul la v. 1) pe care locuitorii lui urmau să fie jertfa (vezi Ezechiel 11,3.7).
Te voi împresura. Ierusalimul, înfăţişat ca sub un asediu. Scene ca cele descrise aici apar în sculpturi asiriene (vezi Ezechiel 4,2, vezi Vol. II, ilustraţia din faţa paginii 64). O rampă era construită sub zidurilor cetăţii, şi erau aduse unelte de asediu pentru a doborî apărarea (vezi Ieremia 33,4; Ezechiel 4,2). Aceasta este o bună descriere a metodei prin care Sanherib plănuia să cucerească Ierusalimul (vezi 2Regi 19,32).
Vei fi doborât. Ierusalimul, deşi nu avea să fie cucerit, urma să fie smerit până în ţărână. În josnică smerenie, Ezechia şi-a trimis ambasadorii la împăratul asirian, recunoscându-se vinovat, anunţându-şi îndatorirea şi exprimându-şi dispoziţia de a accepta cererile care i s-ar putea face (2Regi 18,14). Ierusalimul este comparat cu un vrăjmaş biruit târându-se înaintea biruitorului său cu faţa în ţărână şi murmurând legăminte de supunere, cu nădejdea că-şi va scăpa viaţa (vezi comentariul la Levitic 19,31; Deuteronom 18,11).
Într-o clipă. Cu privire la eliberarea bruscă şi neaşteptată a Ierusalimului, vezi cap. 37,36.
Va veni [KJV: Vei fi cercetat]. Ierusalimul urma să fie cercetat cu judecăţi de la Dumnezeu. Un limbaj similar este deseori folosit la descrierea împrejurărilor când Dumnezeu Se descoperă (Exod 19,16; Psalmi 77,18; Ebr. 12,18.19; Apocalips 8,5; 11,19; 16,18). Aici cuvintele pot să fie o reprezentare figurată a grozăviilor războiului sau pot să fie o descriere literală a vreunei convulsii îngrozitoare a naturii care a izbucnit împotriva oştirii asiriene (vezi comentariul la 2Regi 19,35)
Un vis. Un vis vine repede şi se duce la fel de repede. Forţele asiriene urmau să dispară ca un vis (Psalmi 73,19.20).
Cel flămând. Asirienii socoteau Ierusalimul ca şi înghiţit. Sanherib era sigur de biruinţă, dar Dumnezeu i-a dezamăgit brusc speranţele distrugându-i oştirea asediatoare şi trimiţându-l acasă cu mâinile goale (vezi cap. 37,36.37).
Rămâneţi [KJV: Opriţi-vă!]. Isaia îi invită pe oamenii din Ierusalim să se oprească din
circuitul lucrărilor lor pentru a se gândi la adevărata cauză a situaţiei lor.
Uimiţi. Literal vă uitaţi încremeniţi unii la alţii.
Închideţi ochii şi fiţi orbi. Literal, uitaţi-vă în jur [cu nelinişte] şi priviţi.
Beţi, dar nu de vin. De la oştirile asiriene Isaia se îndreaptă din nou către locuitorii Ierusalimului. El le dăduse o solie care poate îi făcuse să tremure, dar ei erau ca nişte oameni încremeniţi, neînstare să îşi dea seama de importanţa solemnă a avertizării. Sensibilitatea şi raţiunea dispăruseră, nu din cauza beţiei, ci din cauză că erau atât de mult absorbiţi de lucrurile pământeşti încât nu mai puteau înţelege solia Cerului (vezi comentariul la v.1).
V-a închis ochii. Vezi comentariul la cap. 6,9.10. Oamenii din Iuda bâjbâiau ca nişte orbi, ca în încremenire (vezi comentariul la v. 9). Ochii minţii lor erau întunecaţi. Cârmuitorii lor a căror sarcină era să îndrume treburile statului, pierduseră orice simţ al direcţiei. Văzătorii lor, care preziceau pe bani, erau cu totul orbi. Dumnezeu le trimisese solie după solie, dar cu fiecare lepădare a luminii din cer, ei se făceau tot mai orbi şi înţelegerea de către ei a adevărului devenea tot mai greoaie. În sensul acesta le închisese Domnul ochii (vezi comentariul la Exod 4,21).
Toată viziunea. Adică, tot ce le spusese Isaia.
Vorbele unei cărţi pecetluite. În vremurile vechi documentele erau de obicei făcute sul şi pecetluite (vezi comentariul la Neemia 9,38; vezi şi ilustraţia din faţa p. 80, Vol. III). Soliile solemne ale lui Isaia se dovediseră a nu fi de mai mare valoare pentru locuitorii Ierusalimului ca în cazul în care Isaia le-ar fi scris şi le-ar fi pecetluit pentru ca solia pentru ei să nu poată fi citită. Necredinţa şi neascultarea înlăturau lumina cerului tot atât de eficient ca şi când nu ar fi fost niciodată descoperită. Pentru oamenii care refuză să studieze sau să creadă avertismentele ei solemne, Biblia este o carte sigilată. Profeţii au dat lumii solii inspirate de lumină şi nădejde, dar astăzi, ca şi atunci, lumea umblă în întuneric pentru că refuză să vadă (vezi comentariul la Osea 4,6).
Unuia care nu ştie să citească. Adică aceluia care nu se dă drept cunoscător al căilor lui Dumnezeu, aşa cum făceau profeţii din v. 10. Un om poate fi înţelept în căile lumii, dar necunoscător în cele ale lui Dumnezeu. În acelaşi timp un om poate să fie un novice în învăţătura lumească şi totuşi să fie înţelept în cele ale lui Dumnezeu. Prejudecata şi necredinţa închid ochii înţelegerii spirituale a omului faţă de ceea ce Dumnezeu a descoperit pentru iluminarea şi binecuvântarea lumii.
Cu buzele. Oamenii din Ierusalim aveau o formă elaborată de evlavie, dar în inima lor ei nici măcar nu-L cunoşteau pe Dumnezeu. La fel era şi pe vremea Domnului Hristos (vezi comentariul la Matei 7,21-23; 15,8.9; 23,4; Marcu 7,6-9). Oamenii erau făţarnici (vezi comentariul la Matei 6,2). Închinarea lor consta în ritualuri cu desăvârşire lipsite de adevărata legătură cu cerul (vezi 2Timotei 3,5). Ei priveau la formele lor ca îndeplinind cerinţele lui Dumnezeu şi considerau că prin aceasta meritau favoarea dumnezeiască (vezi comentariul la Mica 6,6-8).
Înţelepciunea înţelepţilor lui. Când oamenii Îl lasă pe Dumnezeu în afara socotelile lor înţelepciunea lor se preschimbă în nebunie. Neiubind lumina sunt lăsaţi să umble în întuneric (vezi 2Tesaloniceni 2,12; comp. Osea 4,6). Aceasta s-a dovedit a fi experienţa conducătorilor iudei. Ei întunecau sfatul prin cuvântări fără pricepere (Iov 38,2), iar lumina naţiunii era sortită să dispară în întuneric.
Cine ne vede? Ei căutau să-şi ascundă atitudinea, motivele şi acţiunile lor ipocrite în speranţa că nici oamenii şi nici Dumnezeu nu vor descoperi adevăratul lor caracter.
Stricaţi ce sunteţi [KJV: Răsturnarea lucrurilor]. Ei încercau, ca să zicem aşa, să-l facă pe olar să primească porunci de la lut. Ei considerau că au o înţelepciune mai mare decât cea a Creatorului. Aceşti conducători spirituali erau adevăraţi atei care se deghizau sub o mască a religiei.
Peste puţină vreme. Isaia era un profet şi al nădejdii şi al nenorocirii. El era un adevărat optimist. El vedea nu numai întunericul prezentului, dar şi glorioasa lumină a viitorului (vezi comentariul la cap. 9,2). Cu toate că Iuda ar fi putut pieri, iar câmpurile lor roditoare să devină pustii, urma să vină timpul când pământul să fie din nou îmbelşugat, când pustietatea va deveni câmpie roditoare şi câmpia roditoare pădure [KJV] (cap. 32,15; vezi şi cap. 35,1; 41,17-19; 55,13).
Ochii orbilor... vor vedea. Vezi comentariul la cap. 6,9.10. Isaia prevede un timp când situaţia din versetele 10 – 12 va fi inversată. Compară Isaia 35,5.6; 42,7; 52,15; 60,1-5; Luca 1,79; 4,18; Ioan 8,12; Fapte 26,17.18; 2Corinteni 4,4; Efeseni 1,18.
Cei nenorociţi [KJV: Şi cei blânzi]. Va veni vremea ca Evanghelia să fie dusă tuturor oamenilor de pe pământ, celor mici şi celor mari, celor săraci şi celor bogaţi deopotrivă (vezi p. 2830).
Asupritorul. Vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al poporului Său. Probabil o referire la Sanherib şi la solia lui arogantă (vezi v. 5; comp. cap. 25,4.5). Adevărul afirmat aici se aplică oricărui vrăjmaş care se împotriveşte înaintării lucrării lui Dumnezeu.
Osândeau pe alţii. Poate că Isaia fusese acuzat de lipsă de patriotism datorită soliilor lui de mustrare şi avertizare. Cei care sunt mustraţi se întorc împotriva celor care îi mustră şi se străduiesc să inventeze mijloace, oricât de necinstite, pentru a-i prinde în cursă pe aceşti reprezentanţi ai lui Dumnezeu pentru a-i doborî şi pentru a face să amuţească glasul lor de mustrare.
Năpăstuiau pe cel nevinovat. Adică plănuiesc o nedreptate deliberată a justiţiei (vezi Exod 23,6; Amos 5,12; Maleahi 3,5).
Fără temei. Ebr. tohu, tradus pustiu în Geneza 1,2. Acuzaţiile aduse pentru a-l face pe cel care mustră să apară ca vinovat, erau de fapt pe deplin neîntemeiate.
Nu va mai roşi de ruşine. Avraam şi Iacov reprezintă aici întreg poporul adevărat al lui Dumnezeu. Aşa cum Domnul îi eliberase pe părinţii naţiunii, le fel urma să-i elibereze şi pe urmaşii lor de toţi duşmanii. Atacul lui Sanherib va aduce ocară şi teamă, dar Isaia anticipa o zi mai luminoasă către care cei credincioşi puteau privi înainte.
Se vor teme de Dumnezeul lui Israel. Aici se descoperă triumful final al binelui. Asupritorul
(v. 20) fusese nimicit. Iacov nu mai roşeşte de ruşine (v. 22) şi copiii lui de multă vreme pierduţi fuseseră aduşi înapoi în staul. Când toţi cei credincioşi de pe pământ sunt aduşi în staul, i se alătură lui Iacov pentru a se închina Domnului şi a-I sluji.
Cei ce cârteau. Pe vremea lui Isaia, ca şi în pustietate (Exod 17,2.7; Numeri 14,22; 20,3; Deuteronom 1,27; 6,16; Psalmi 95,10.11; 106,25). Isaia afirmă că există nădejde chiar şi pentru cei mai împietriţi şi răzvrătiţi.
Vor lua învăţătură. Mulţi din cei care au greşit (vezi cap. 28,7; 29,10-13) vor scăpa de întuneric (cap. 29,18) şi vor beneficia de pe urma experienţelor prin care au trecut. Cu toate că marea majoritate a poporului nu vor beneficia de pe urma soliilor de sfătuire şi avertizare trimise lor în repetate rânduri prin solul lui Dumnezeu, va exista o mică rămăşiţă (vezi cap. 1,9; 11,11.16; etc.) a cărei inimă va răspunde şi se va întoarce la Domnul. COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE
9 EW 123; 5T 259
13 1T 188
13, 14 8T 78
13–15TM 382
13–16TM 96
18, 19 MH 194; PK 697; 8T 78
18–21TM 96
18–24TM 383
21 TM 408
22–24AA 382
24 PK 697