Intră. Timp de 120 de ani, Dumnezeu continuase să fie peste măsură de îndelung răbdător (1 Petru 3,20), iar viaţa şi lucrarea lui Noe a osândit lumea (Evrei 11,7). Dar oamenii nepăsători şi indiferenţi s-au grăbit spre osânda lor. Dumnezeu n-a fost arbitrar când a salvat o familie şi le-a nimicit pe toate celelalte. Numai Noe fusese calificat pentru admitere pe pământul cel nou care trebuia să urmeze curăţării pământului prin apă.

Din toate dobitoacele curate. Porunca de a lua cu el în corabie mai multe animale curate decât necurate presupune că Noe a ştiut cum să facă deosebire între cele două clase. Este clar că această deosebire nu-şi avea originea la Moise. Ea se întindea înapoi până la cele mai vechi timpuri, până la poruncile divine cu privire la jertfe – pentru care puteau fi folosite numai animale curate (vezi cap. 8,20).

Din vremurile străvechi numărul animalelor curate care trebuiau să fie luate în corabie a fost subiectul de dispută între traducătorii şi comentatorii Bibliei. Textul ebraic, citit literal ia cu tine şapte şapte, un mascul cu femela lui, poate fi înţeles ca însemnând şapte perechi sau şapte din fiecare soi de animal. LXX, Vulgata şi mulţi cercetători din vechime şi moderni sunt în favoarea traducerii şapte perechi, în timp ce anumiţi părinţi ai bisericii, reformatori şi, de fapt, cercetători din toate epocile s-au exprimat în favoarea lui şapte indivizi. Oricare ar fi explicaţia exactă, este evident că în corabie a trebuit să-şi găsească loc mai multe animale curate decât necurate. Prevăzând nevoia de hrană, după ce potopul distrusese toată vegetaţia, Dumnezeu ştia că omul va fi nevoit să mănânce, temporar, carne de animale curate. Mai mult decât atât, ele erau necesare pentru scopuri legate de jertfe. Pentru aceste motive evidente, Dumnezeu a luat măsura de prevedere de a păstra destule animale curate, pentru că nu se putea ca ele să dispară. Că în primele Sale porunci către Noe (cap. 6,19), Dumnezeu n-a făcut nici o deosebire între animalele curate şi necurate poate fi explicat prin faptul că, în acel timp, la 120 de ani înainte de potop, astfel de instrucţiuni de amănunt nu au fost necesare (vezi comentariul pentru v.9).

Tot ce-i poruncise Dumnezeu. După cum Noe a îndeplinit toate poruncile lui Dumnezeu în timpul celor 120 de ani anteriori (vezi cap. 6,22), în acelaşi fel a procedat şi în timpul ultimelor ore înainte de a veni potopul. Cât de mult trebuie să fi suferit el când a văzut mulţimea de oameni cu care el trăise timp de şase sute de ani, mergând indiferenţi şi nepăsători înspre osânda lor! Ştiind că peste o săptămână toţi aveau să moară şi văzându-i cum chefuiesc, ca şi cum nimic nu avea să se întâmple (Matei 24,37-39), probabil că Noe şi-a dublat eforturile finale de a-i avertiza şi a-i invita să intre cu el în corabie. Dar totul a fost fără nici un folos.

Noe era de şase sute de ani. Vezi explicaţia de la cap. 5,32.

Noe a intrat în corabie. Faptul că Noe nu a aşteptat să intre în corabie până în ultima zi dinaintea potopului reiese clar din comparaţia versetului 7 cu 10. Noe şi familia sa n-au pierdut nici un timp în a asculta porunca de a intra în corabia de salvare. Petru ne spune că au fost salvate de potop numai opt persoane (1 Petru 3,20), de unde reiese clar că Noe şi fiii lui aveau fiecare numai o singură nevastă. Poligamia, obişnuită pentru cainiţi, n-a fost practicată de urmaşii adevăratului Dumnezeu.

Au intrat: două câte două. Ascultând de un îndemn tainic, animale de toate soiurile intrau în corabie. Doar puterea divină a putut efectua o astfel de intrare supusă şi ordonată în corabia cea mare. Ce avertizare uimitoare trebuie să fi fost aceasta pentru necredincioşii care au fost martori la ea! Erau animale domestice şi fiare sălbatice, animale târâtoare şi zburătoare, toate intrau în corabie, în aparenţă din propria voinţă. Ce contrast – dobitoacele necuvântătoare erau ascultătoare de Creatorul lor, iar fiinţele inteligente refuzau să ia seama la chemarea de avertizare a îndurării Sale! Dacă era ceva care putea să facă o astfel de minune, acest lucru ar fi trebuit să aibă o impresie asupra păcătoşilor, dar ei şi-au împietrit atât de mult timp inimile, încât chiar şi această minune nu i-a impresionat.

Anul al şase sutelea. Este prima din multe afirmaţii cronologice exacte din Vechiul Testament. O declaraţie atât de grijulie în ce priveşte ziua exactă, luna şi anul potopului se află în contrast izbitor cu povestirile legendare ale vechilor popoare păgâne cu privire la activitatea zeilor lor în legătură cu această lume.

Izvoarele adâncului celui mare. Pământul acesta, care mai înainte nu cunoscuse ploaie (vezi comentariul pentru Geneza 2,6) a fost inundat deodată de imense cantităţi de apă. A început o grea şi neîncetată ploaie. În mod simultan, scoarţa pământului s-a deschis cu rezultatul că masele de apă de sub suprafaţa pământului au izbucnit afară spre a efectua distrugerea şi a inunda cu desăvârşire pământul odinioară uscat.

Domnul a închis uşa după el. Această afirmaţie scoate în evidenţă natura miraculoasă a evenimentelor din timpul săptămânii care a precedat potopul. Acest act divin a însemnat, de asemenea, că timpul de har pentru acea generaţie decăzută ajunsese la sfârşitul lui. După cum în zilele lui Noe uşa harului a fost închisă cu un scurt timp înainte de pedeapsa lui Dumnezeu, tot aşa în aceste zile din urmă potopul lui Dumnezeu urmează să fie avertizat: închide uşa după tine; ascunde-te (Isaia 26,20, 21; Matei 24,37-39; 2 Petru 3,6,7).

Apele au crescut. Imensa întindere şi intensitate a potopului este bine exprimată printr-o serie de verbe şi adverbe: apele au crescut (v.17), au ajuns mari şi au crescut foarte mult (v.18), au ajuns din ce în ce mai mari (v.19), şi s-au înălţat chiar cu 15 coţi (aproximativ 792 cm) deasupra munţilor (vers 20). Descrierea este simplă, maiestuoasă şi vioaie. Un volum de apă de nemăsurat a acoperit pământul întreg. Întinderea universală a potopului cu greu putea fi exprimată în cuvinte mai convingătoare decât acestea.

Această descriere dovedeşte că părerea susţinută de unii că potopul a fost o chestiune locală în valea Mesopotamiei este imposibilă şi întru totul absurdă. Depozitele de aluviuni descoperite de arheologi la Ur din Chaldeea, de exemplu, nu pot fi făcute prin nici un efort al imaginaţiei să corespundă cu raportul Genezei despre potop (PP 107, 108).

Pretutindeni pe faţa pământului găsim resturi de fosile de plante şi animale care au fost depozitate în mod evident de apă. Aceste depozite se întind în anumite locuri până la adâncimi de cel puţin trei mile, însă adâncimea medie este ceva peste o jumătate de milă. Distribuirea universală a acestor resturi şi adâncimea la care sunt îngropate dovedesc dincolo de orice îndoială atât întinderea universală, cât şi teribila violenţă a potopului lui Noe.

Universalitatea acestei catastrofe este atestată de asemenea şi de legendele despre potop păstrate printre oamenii aproape ai fiecărei rase de pe faţa pământului. Cea mai amplă dintre aceste relatări este aceea a vechilor babilonieni, care erau aşezaţi în imediata apropiere a locului unde s-a oprit corabia după potop şi de unde neamul omenesc a început să se răspândească din nou. Poemul epic al lui Ghilgameş aduce multe asemănări concludente cu acelea ale Genezei, şi totuşi diferă de acesta, în aşa fel încât să facă dovada că acesta este o versiune deficientă a aceleiaşi istorisiri. O comparaţie a celor două relatări prezintă dovada impresionantă a inspiraţiei istorisirii Genezei.

Corabia este menţionată de două ori în v.17 şi 18 ca fiind ridicată, sau că plutea. Faptul că ea plutea în siguranţă pe deasupra apelor le oferă tuturor generaţiilor următoare asigurarea despre puterea lui Dumnezeu de a-i salva pe aceia care Îl ascultă şi se încred în El. Chiar acele elemente dezlănţuite să-i nimicească pe cei răi au purtat în siguranţă credincioasa familie a lui Noe. Niciodată Dumnezeu nu a dus lipsă de mijloace pentru a salva ce este al Lui. În acelaşi timp este voinţa Lui ca omul să exercite întreaga inteligenţă şi putere pe care i le-a dat Dumnezeu. Dumnezeu a ocrotit corabia în mod miraculos, însă a lăsat ca Noe să o construiască.

Şi a pierit orice făptură. Cuvântul orice este întrebuinţat de trei ori şi este însoţit de o listă amănunţită a diferitelor forme de viaţă, păsări, vite, fiare, tot ce se târa şi om. Pentru a scoate şi mai mult în evidenţă acest lucru este amintit şi orice.

Apele au fost mari. Faptul că 150 de zile cuprind şi pe cele 40 de zile din versetele 4, 12, 17 şi că aşa trebuie să fie calculate de la începutul acelei perioade se vede din versetul 11 şi cap. 8,4, unde se spune despre corabie că s-a oprit pe munţii Ararat în a şaptesprezecea zi a lunii a şaptea, exact la cinci luni după începerea ploii. Calculul este realizat pe baza unor luni de 30 de zile.Comentariile Ellen G. White

1-24 PP 97-105; SR 65-69

1 DA 634; EW 284; FE 504; PP 98, 117; SR 65, 76, 408

2,3 PP 97

4 SR 65

9,10 PP 98

10 SR 65

11 AA 572; PP 99, 104

11,12 EW 284

11-24 Ed 129

13 FE 504

16 PP 98; SR 65

18,19 CD 49

20 PP 105

23 PP 112

Dumnezeu Şi-a adus aminte de Noe. Prin acest verset nu se înţelege că Domnul îl uitase pe Noe pentru un timp. Aceasta este o expresie care arată solicitudinea şi harul divin. O înduioşătoare indicaţie despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de creaturile Sale se află în declaraţia că Dumnezeu Şi-a adus aminte, pe lângă Noe, şi de toate celelalte vieţuitoare. Acela care a declarat că deşi se vând cinci vrăbii cu doi bani, totuşi nici una dintre ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu. (Luca 12,6.7 ; compară cu Matei 10,29-31; 6,26), îşi va aminti de copiii Săi credincioşi, care sunt mai de preţ decât multe vrăbii.

Ararat. Toţi comentatorii biblici sunt de acord că este vorba despre regiunea muntoasă a Armeniei, deşi nu este sigur ce parte exactă din lanţul munţilor Ararat este indicată. Zvonurile care circulă că au fost găsite rămăşiţele corăbiei lui Noe sunt în realitate fără nici un temei. Tradiţionala aşezare, muntele Ararat modern, are două piscuri, unul de 4954 m, iar celălalt de 3744 m înălţime. Între perşi aceste două piscuri gemene sunt cunoscute ca Kuchi Nuch, muntele lui Noe. Aici a fost

o poziţie ideală pentru a se opri corabia în timp ce apele au scăzut şi de unde supravieţuitorii potopului s-au putut răspândi spre oricare regiune (vezi comentariul pentru cap. 7,24).

Apele au mers scăzând. Apele au scăzut treptat timp de două luni şi jumătate după ce corabia s-a oprit pe munţii Ararat.

A dat drumul unui corb. La patruzeci de zile după apariţia vârfurilor de munţi, Noe a dorit să cunoască în ce măsură au secat apele şi dacă era neprimejdios pentru el să părăsească corabia. Întrucât apele scăzuseră, corabia îşi găsise deja siguranţă de furtuni într-un loc adăpostit, sus în munţi. Dintr-o astfel de poziţie era greu să-şi dea seama de întinderea la care ajunseseră apele în văile mai joase. De aceea a fost trimis un corb, pentru ca din comportamentul său, Noe să poată afla ceva despre starea pământului. Neputând să afle un loc de odihnă, corbul a zburat de jur împrejur pe deasupra apelor, întorcându-se din când în când la corabie. (PP 105).

A dat drumul şi unui porumbel. Deşi nu se spune câtă vreme a aşteptat Noe înainte de a face o nouă încercare, expresia a mai aşteptat alte şapte zile (v.10) arată că prima perioadă de aşteptare fusese, de asemenea, de aceeaşi durată. O săptămână mai târziu, porumbelul a rămas plecat toată ziua, dar s-a întors spre seară cu o frunză de măslin, în aparenţă de la un pom care supravieţuise potopului. În ebraică, termenul ruptă arată în mod clar că frunza nu fusese găsită plutind pe deasupra apei. Noe a cunoscut frunza de măslin ca o dovadă că pământul trebuie să fie aproape uscat şi că, în curând, putea să părăsească corabia. După o săptămână, porumbelul nu s-a mai întors, dovadă că situaţia era suficient de normală spre a permite rămânerea afară din corabie.

Ce simţăminte de bucurie trebuie să fi avut Noe!

Învelitoarea corăbiei. Este arătată încă o perioadă de aşteptare, după care Noe a simţit că sosise timpul să facă el însuşi cercetări. Deoarece se putea vedea puţin printre zăbrelele deschizăturilor de sub acoperişul corăbiei, el a dat la o parte o porţiune din acoperiş. Cuvântul învelitoare, mikseh, este folosit în Vechiul Testament pentru a indica acoperişul Cortului Întâlnirii (Exod 26,14) şi, de asemenea, învelitoarele pentru mobilierul sanctuarului în timp ce acesta era transportat (Numeri 4,10-12). Deoarece aceste învelitori erau făcute din piele, este posibil că şi învelitoarea corăbiei era făcută la fel (vezi comentariul pentru cap. 6,16).

În luna a doua. Lui Noe pământul i s-a părut destul de uscat. Însă Dumnezeu închisese uşa corăbiei şi Noe a aşteptat porunca lui Dumnezeu, spre a-i spune când anume urma să o părăsească. În total, el a aşteptat încă 57 de zile până ce apele au secat şi Dumnezeu a putut să dea îngăduinţa dorită.

Dacă presupunem că luna avea peste tot 30 de zile (vezi comentariul pentru cap. 7,24), jurnalul de bord al corăbiei în timpul potopului ar arăta astfel.

De la începutul potopului până în momentul când corabia s-a oprit pe munţii Ararat (cap. 7,11; 8,4) a trecut o perioadă de exact de cinci luni. Aceasta mai este redată ca 150 de zile (cap. 7,24), arătându-se astfel că cele 5 luni au fiecare câte 30 de zile. Cu toate acestea, este nesigur dacă anul de pe timpul lui Noe a fost lunar sau solar şi dacă începea primăvara sau toamna.

Corabia este dovada bunătăţii lui Dumnezeu şi a credinţei lui Noe cel ascultător. Corabia a constituit un loc de refugiu în vreme de primejdie, un cămin pentru cei fără cămin şi un templu unde se închina credincioasa familia a lui Noe. Ea i-a purtat în siguranţă din lumea veche în cea nouă, din mediul viciului şi al păcatului, pe un pământ curăţit de păcat. Corabia a fost mijlocul de salvare hotărât de Dumnezeu, iar în afară de ea nu era nici o siguranţă. După cum a fost în zilele lui Noe, tot aşa va fi când acest veac de acum se va încheia brusc la venirea Fiului Omului (vezi Matei 24,37). Aceia care doresc să fie salvaţi trebuie să se folosească ei înşişi de mijloacele pe care Dumnezeu le-a lăsat pentru mântuirea lor.

Ieşi. Noe învăţase să se încreadă în Dumnezeu şi să aştepte cu răbdare în timpul celor 120 de ani de propovăduire şi construcţie a corăbiei. Această lungă perioadă de lucrare activă a fost urmată de mai bine de un an în corabie. În timpul primelor săptămâni şi luni, el avusese experienţa ploii neîncetate, a furtunii turbate şi a groaznicelor mişcări de pământ, care păreau gata să nimicească fragila lui corabie. Mai târziu, când corabia s-a oprit pe munţii Ararat, a început un timp de obositoare aşteptare, care a durat timp de mai mult de şapte luni. De câte ori a putut Noe să aibă simţământul că Dumnezeu uitase izolata corabie şi pe ocupanţii acesteia pe vârful cel înalt al muntelui. Fericite virtuţi gemene – credinţă şi răbdare! Cu ce mare bucurie trebuie să fi ascultat Noe încă o dată glasul lui Dumnezeu care i-a poruncit să iasă afară.

Să mişune. Această declaraţie este considerată de unii comentatori ca însemnând că Dumnezeu restrânsese puterea de reproducere a animalelor în timpul anului pe care îl petrecuseră în strâmtele încăperi ale corăbiei. Acum este repetată binecuvântarea dată la început asupra animalelor să se înmulţească şi să umple pământul (cap. 1,22).

Noe a ieşit afară. Când un înger a coborât din cer şi a deschis uşa care fusese închisă cu un an în urmă prin aceleaşi mijloace, Noe şi familia sa au ieşit afară. Animalele au urmat pilda lui Noe, părăsind corabia în mod ordonat, fiecare după soiul lui. Acest instinct de a se asocia cu alţi membri ai speciei lor este în mod general caracteristic lumii animale până în ziua de azi.

Noe a zidit un altar. Prima faptă a lui Noe după ce a părăsit corabia a fost un act de închinare. Jertfele aduse de Noe nu au fost numai o expresie de recunoştinţă pentru că a fost păstrat, ci şi o nouă făgăduinţă a credinţei lui în Mântuitorul – simbolizat prin fiecare animal de jertfă. În aducerea de jertfe din toate dobitoacele curate şi din toate păsările curate, Noe a dat dovadă atât de recunoştinţă, cât şi de generozitate. Deşi acesta este primul text din Scriptură care aminteşte despre clădirea unui altar, nu trebuie să se creadă că nu se foloseau altare înainte de potop. Cuvântul arderi de tot, ’oloth, nu este acelaşi ca şi acela folosit pentru a descrie jertfa lui Abel. Acesta este derivat dintr-un verb care înseamnă a se înălţa şi nu prezintă sugestia ridicării darului pe altar, ci a înălţării fumului jertfei arse spre ceruri (vezi Judecători 13,20; 20,40; Ieremia 48,15; Amos 4,10).

Domnul a mirosit un miros plăcut. Mulţumirea lui Dumnezeu faţă de purtarea lui Noe şi acceptarea din partea Sa a darului lui Noe sunt prezentate chiar într-un limbaj omenesc. Răspunsul divin la închinarea devotată a lui Noe a fost o hotărâre că pământul nu va mai fi niciodată nimicit printr-un potop. Această făgăduinţă nu a fost făcută cunoscută lui Noe până ceva mai târziu (vezi cap. 9,8-17). Cuvintele nu voi mai blestema pământul nu au înlăturat blestemul din cap. 3,17. Ele se referă pur şi simplu la faptul că o catastrofă universală precum potopul nu va mai ajunge neamul omenesc. Potopuri localizate nu au fost incluse.

Gândurilor din inima omului. Unii comentatori văd o contradicţie între acest verset şi cap. 6,5-7. Dumnezeu adusese potopul din cauză că toate întocmirile gândurilor din inima omului erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău şi aici, exact pentru acelaşi motiv, El a făgăduit că nu va mai trimite niciodată un altul. Trebuie să fie în sensul că în primul caz întocmirile se referă la un anume gând ca tradus în faptă (cap. 6,5) şi că aici se referă la tendinţele înnăscute ale omului. Nota suplimentară din KJV, cu toate că în loc de pentru că este probabil corectă.

Cât va fi pământul. Obişnuitul ciclu sezonier al anului fusese complet şi universal întrerupt de către potop. Acum, Dumnezeu l-a asigurat pe Noe nu numai că niciodată nu va mai fi un potop, ci şi că nici o altă întrerupere asemănătoare a ciclului sezonier nu va mai avea loc. Anotimpurile fuseseră hotărâte la creaţiune (Geneza 1,14); acestea trebuiau să continue.

Cel mai însemnat raport despre potop în afară de Biblie se întâlneşte în vechiul poem epic babilonian al lui Ghilgameş. Cu toate că acea parte a poemului epic care se ocupă cu potopul dă dovadă de surprinzătoare asemănări cu raportul Genezei, deosebirile dintre cele două istorisiri constituie dovada convingătoare despre inspiraţia şi exactitatea raportului biblic. Politeismul şi alte idei religioase păgâne dau poemului epic al lui Ghilgameş o definitivă nuanţă păgână. Cu toate că povestiri similare despre potop există astăzi printre toate rasele neamului omenesc, este numai firesc ca povestirea babiloniană să se afle mai aproape de exactitate decât altele din cauză că Babilonul este în apropierea munţilor Ararat. Pentru o cunoaştere mai îndeaproape a poemului epic al lui Ghilgameş, vezi Arheologia şi descoperirea istoriei antice, pag. 115-117.

Comentariile lui Ellen G. White

4,6-11,13,15-20 PP 105

21 PP 106

22 COL 65; Ed 105; PP 106

Dumnezeu a binecuvântat pe Noe şi pe fiii săi. Noe şi familia sa au primit o binecuvântare care era asemănătoare cu aceea pronunţată asupra lui Adam şi Eva după crearea lor (cap. 1,28). După cum Adam fusese strămoşul tuturor membrilor neamului omenesc, Noe a devenit strămoşul tuturor fiinţelor omeneşti de după potop. Binecuvântarea a constat în ambele cazuri dintr-o poruncă divină creşteţi şi umpleţi pământul. Totuşi, o parte din prima binecuvântarea iniţială a lipsit în binecuvântarea cea nouă, şi anume sarcina supuneţi pământul. Această omisiune reflectă, fără îndoială, faptul că stăpânirea lumii dată omului la creaţiune fusese pierdută prin păcat. Păcatul a stricat legătura care existase la început între om şi animale, iar cel puţin într-o anumită măsură, ele au fost eliberate de la supunerea faţă de el.

S-apuce groaza. Deoarece păcatul cu urmările lui a dezlegat legătura supunerii de bunăvoie din partea animalelor faţă de voinţa omului, de aici înainte omul putea să stăpânească peste ele numai prin forţă, prin acea frică pe care a insuflat-o Dumnezeu acum în lumea animală. Natura devenise înstrăinată de om.

Frica pe care aveau să o aibă vieţuitoarele de pe pământ, din aer şi din apă nu urma să excludă revolta ocazională împotriva stăpânirii omului asupra lor. Uneori urmau să se ridice împotriva omului şi să-l nimicească. Într-adevăr, Dumnezeu le-a folosit câteodată pentru a administra dreptatea divină (vezi. Exod 8,6.17.24; 2 Regi 2,24). Totuşi, starea normală a creaturilor inferioare trebuia să devină o stare de groază instinctivă faţă de om, care le face mai degrabă să-l evite, decât să caute prezenţa lui. Este un fapt că oriunde civilizaţia omenească înaintează, animalele se retrag de acolo. Chiar fiarele sălbatice feroce, fără să fie provocate, de obicei îl ocolesc pe om şi fug de el, mai degrabă decât să-l atace.

Vi le-am dat în mâinile voastre. Această sentinţă divină îşi găseşte împlinirea în domesticirea anumitor animale de al căror ajutor omul are nevoie, în dresarea animalelor sălbatice prin puterea superioară a voinţei omului şi în reducerea cu succes la neputinţă a creaturilor ofensive, prin inventivitatea şi ingeniozitatea sa.

Să vă slujească de hrană. Expresia nu spune că atunci a început omul să mănânce pentru prima dată carne de animal, ci doar că Dumnezeu l-a autorizat, sau mai degrabă i-a îngăduit să facă ceva ce potopul făcuse să fie o necesitate. Antediluvienii nelegiuiţi erau mâncători de carne (CH 109). Însă la început nu a fost voia lui Dumnezeu ca creaturile Sale să se mănânce una pe alta. El îi dăduse omului ca hrană, plantele (cap. 1,29). Prin nimicirea vremelnică a întregii vieţi vegetale în timpul potopului şi terminarea rezervelor de hrană care fuseseră luate în corabie, s-a ivit o mare nevoie căreia Dumnezeu i-a făcut faţă prin faptul că a dat îngăduinţa să se mănânce carne de animale. De altfel, consumarea cărnii ca hrană urma să scurteze viaţa oamenilor păcătoşi (CD 373).

Această îngăduinţă nu însemna consumul fără reţineri şi nelimitat a oricărui fel de animal. Expresia tot ce se mişcă şi are viaţă exclude, în mod clar, mâncarea cadavrelor de animale care muriseră sau fuseseră ucise de alte animale, pe care legea mozaică le-a interzis mai târziu în mod deosebit (Exod 22,31; Levitic 22,8). Deşi aici nu se face deosebire între animale curate şi necurate în ce priveşte hrana, nu urmează de aici că acest lucru era necunoscut pentru Noe. Faptul că Noe cunoştea această deosebire se vede clar din porunca de mai înainte de a lua în corabie mai multe animale curate decât necurate (Geneza 7,2) şi din faptul că el a adus ca ardere de tot numai animale curate (cap. 8,20).

Această deosebire trebuie să fi fost atât de bine cunoscută omului în vremea de mai înainte, încât nu a fost nevoie ca Dumnezeu să atragă în mod special atenţia lui Noe asupra ei. Numai atunci când această deosebire s-a pierdut în decursul veacurilor, prin înstrăinarea omului de Dumnezeu, au fost date în scris noi directive cu privire la animalele curate şi necurate (vezi Levitic 11; Deuteronom 14). Caracterul neschimbător al lui Dumnezeu (Iacov 1,17) exclude posibilitatea de a interpreta acest pasaj ca îngăduinţă de a ucide şi a mânca toate vieţuitoarele. Animalele care au fost necurate pentru un motiv nu puteau fi curate pentru alt scop.

Ca şi iarba verde. Această înseamnă noutatea îngăduinţei de a folosi carnea ca hrană, alături de vegetale şi fructe care la început fuseseră hotărâte să fie hrana omului. Motivul pentru care Dumnezeu i-a îngăduit omului să adauge carnea la dieta lui vegetariană nu a fost numai lipsa vremelnică a vieţii vegetale, ca urmare a potopului, ci şi probabil din cauza faptului că potopul schimbase atât de mult forma exterioară a acestui pământ şi micşorase fertilitatea lui, încât în ţări precum nordul îndepărtat, avea să nu mai producă suficientă hrană vegetariană pentru a susţine viaţa omului.

Carne cu viaţa ei. Interdicţia se aplică la mâncarea de carne cu sânge în ea, fie de animale vii, aşa cum era obiceiul barbar al unor triburi păgâne în trecut, fie de animale ucise din care sângele nu se scursese încă pe deplin. Această interdicţie a fost, printre altele, o protecţie împotriva cruzimii şi o aducere aminte despre jertfirea de animale, în care sângele, ca purtător de viaţă, era considerat sfânt. Dumnezeu a prevăzut că omul, căzând cu uşurinţă victimă credinţelor superstiţioase, va socoti că, împărtăşindu-se de lichidul purtător de viaţă al animalelor, propria putere de viaţă va fi întărită sau prelungită. Din cauza aceasta şi, probabil că din alte motive acum neclare pentru noi, mâncarea de carne cu sânge în ea a fost irevocabil oprită. Apostolii au considerat această interdicţie ca fiind obligatorie şi în era creştină. Ei au atras atenţia credincioşilor creştini dintre neamuri în mod deosebit asupra ei, pentru că aceşti credincioşi noi obişnuiseră înainte de convertire să mănânce carne cu sânge în ea (Fapte 15,20.29).

Viaţă, nephes (vezi comentariul pentru Geneza 2,7). A-l traduce cu suflet, aşa cum au făcut unii, întunecă adevărata semnificaţie (vezi Levitic 17,11). Sângele este esenţial pentru viaţă. Dacă în vreo parte a corpului este oprită circulaţia sângelui, acea parte moare. O pierdere completă a sângelui aduce în mod inevitabil moartea. Acesta fiind adevărul, cuvântul ebraic nephes, stând alături de sânge în acest text, trebuie să fie redat prin viaţă, ca în KJV.

Sângele vieţilor voastre. (Text englez sângele vostru al vieţilor voastre). Cele două pronume posesive vostru scoate în evidenţă valoarea vieţii omului, nephes, înaintea Cerului. Dumnezeu Însuşi Se va îngriji personal de răzbunarea vărsării de sânge de om, aşa cum se înţelege prin cuvintele voi cere înapoi, literal a căuta după, în vederea pedepsei.

De la orice dobitoc. Viaţa omului a fost protejată împotriva animalelor ca şi împotriva altor oameni printr-o proclamaţie solemnă cu privire la sfinţenia vieţii omului. Dispoziţia ca o fiară care a ucis un om să fie nimicită a fost mai târziu cuprinsă în codul mozaic (Exod 21,28-32). Această poruncă nu a fost dată cu scopul de a pedepsi fiara criminală, care nu se află sub Legea morală şi deci nu poate păcătui, ci pentru siguranţa oamenilor.

Din mâna oricărui om. Această avertizare este îndreptată împotriva sinuciderii şi omuciderii. Dumnezeu cere ca omul care îşi ia propria viaţă, ca acela care ia viaţa aproapelui său, să dea socoteală de fapta sa. Porunca să nu ucizi este atât de întinsă în cuprinsul ei, încât orice fel de scurtare, sau de luare a vieţii este oprită. Omul nu poate să dea viaţă şi, de aceea, nu are nici un drept să o ia, afară de cazul că i s-a cerut printr-o poruncă divină să facă acest lucru. Nici unul care este în posesia facultăţilor sale mintale şi morale şi, deci, răspunzător de faptele sale, nu poate să scape de judecata lui Dumnezeu, nici chiar acela care se sinucide. La înviere, fiecare ins va trebui să apară înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu ca să-şi primească răsplata (Romani 14,10; 2 Corinteni 5,10).

Dacă varsă cineva sângele omului. Dumnezeu va răzbuna sau va aplica pedeapsa pentru fiecare omor, totuşi, nu în mod direct, aşa cum a făcut în cazul lui Cain, ci indirect, punând în mâna omului puterea judecătorească. Cuvântul varsă înseamnă omor cu voia şi nu luarea vieţii în mod accidental, omor fără premeditare, pentru care legea a avut alte prevederi decât acelea menţionate aici (Numeri 35,11). Porunca divină înzestrează cârmuirea vremelnică cu putere judecătorească şi pune sabia în mâna ei. Dumnezeu a avut grijă să ridice o barieră contra supremaţiei răului şi, astfel, a pus temelia pentru o dezvoltare civilă a omenirii.

Vezi comentariul de la v.1.

Eu fac un legământ. Pentru a-i da lui Noe şi fiilor lui o puternică asigurare despre continuarea prosperă a neamului omenesc, Dumnezeu a făcut un legământ cu ei şi urmaşii lor şi l-a întărit cu un semn vizibil. Legământul a cuprins în prevederile sale toată posteritatea care a urmat şi, alături de familia umană, întregul regn animal.

Toate cele care au ieşit din corabie. Acest pasaj nu înseamnă, aşa cum l-au explicat unii comentatori, că anumite animale supravieţuiseră potopului fără să fi ieşit din corabie şi că, prin urmare, a avut loc numai o inundaţie parţială a pământului. Deoarece această opinie contrazice de-a dreptul afirmaţii clare că toate animalele de pe pământ şi din aer care nu au găsit adăpost în corabie fuseseră nimicite (cap. 6,17; 7,4.21-23), trebuie să fie găsită o altă explicaţie. Prepoziţia cu din expresia cu orice... dobitoace aici este mai potrivită redată din sau cu privire la (cazi cap. 20,13 despre mine). Traducerea RSV, urmând LXX, îl redă astfel: orice fiară de pe pământ cu voi, atâtea câte au ieşit din corabie.

Nici o făptură nu va mai fi nimicită. Acest legământ conţinea numai o singură clauză şi a luat forma unei făgăduinţe divine. Regiuni puteau fi nimicite şi animale şi oameni măturaţi cu sutele sau cu miile, dar niciodată nu va mai fi o nimicire universală printr-un potop. Totuşi, această făgăduinţă nu înseamnă că Dumnezeu s-a legat ca niciodată să nu mai nimicească lumea prin alte mijloace decât apa. Planul Său declarat de a pune capăt oricărei răutăţi la încheierea istoriei acestei lumi printr-un mare foc nimicitor (2 Petru 3,7.10.11; Apocalipsa 20,9; etc.) în nici un caz nu contrazice făgăduinţa.

Iată semnul. Dumnezeu a considerat că acest semn este necesar ca să inspire fiinţelor create de El încrederea în făgăduinţele Sale, acesta fiind un exemplu de condescendenţă din partea Sa faţă de slăbiciunea omului. Omul caută semne (Matei 24,3; 1 Corinteni 1,22), iar Dumnezeu, în îndurarea şi bunătatea Sa, le-a oferit într-o anumită măsură, deşi El doreşte ca urmaşii Săi să-şi păstreze credinţa, chiar dacă nu sunt conduşi de nici un semn şi să creadă fără o dovadă vizibilă (Ioan 20,29).

Curcubeul Meu pe care l-am aşezat. Aşezarea curcubeului ca un semn al legământului făgăduinţei, că niciodată nu va mai fi un potop, presupune că acesta a apărut atunci pentru prima dată în norii cerului. Aceasta este o dovadă în plus că înainte de potop nu căzuse nici o ploaie. Curcubeul se produce prin refracţia şi reflexia razelor soarelui prin picăturile de ploaie de formă rotundă pe care cad razele.

Şi Eu Îmi voi aduce aminte de legământ. Curcubeul, un fenomen fizic natural, a fost un simbol potrivit despre făgăduinţa lui Dumnezeu de a nu mai nimici niciodată pământul printr-un potop. Deoarece condiţiile climaterice ale pământului aveau să fie cu totul diferite după potop, iar în cele mai multe părţi ale lumii ploile aveau să înlocuiască roua binefăcătoare spre a uda pământul, era necesar ca temerile oamenilor să fie liniştite de ceva de fiecare dată când ploaia începea să cadă. Mintea spirituală poate să vadă în fenomenele naturale descoperirile lui Dumnezeu despre Sine Însuşi (vezi Romani 1,20). Astfel, curcubeul este o dovadă pentru credincios că ploaia va aduce binecuvântare, iar nu nimicire universală.

Ioan a văzut în viziune un curcubeu care înconjura tronul lui Dumnezeu (Apocalipsa 4,3). Omul priveşte spre curcubeu pentru a-şi aduce aminte de făgăduinţa lui Dumnezeu, iar Dumnezeu Însuşi priveşte la el spre a-şi aminti şi împlini făgăduinţa Sa. În curcubeu, credinţa şi încrederea omului întâlnesc imutabilitatea şi credincioşia lui Dumnezeu.

Razele de lumină sfântă care pornesc de la Soarele Neprihănirii (Maleahi 4,2) cum sunt văzute de ochiul credinţei prin prisma experienţelor vieţii, descoperă frumuseţea caracterului neprihănit al lui Isus Hristos. Legământul cel veşnic între Tată şi Fiu (Zaharia 6,13) asigură pentru fiecare fiică şi fiu credincios şi umil al lui Dumnezeu privilegiul de a privi în Isus pe Singurul plin de farmec şi, privindu-L, să fie schimbat după asemănarea Sa.

Acesta este semnul. Acest legământ dintre Dumnezeu şi Noe a dus la o concluzie evenimentele în legătură cu cea mai mare catastrofă de care a avut parte vreodată acest pământ. Pământul, altădată frumos şi desăvârşit, oferea un tablou de pustiire completă, atât cât putea ochiul să vadă. Omul primise o lecţie cu privire la teribilele rezultate ale păcatului. Lumile necăzute văzuseră înspăimântătorul sfârşit la care ajunge omul când ascultă de porunca lui Satana.

Trebuia să fie făcut un nou început. Deoarece numai membrii credincioşi şi ascultători ai familiei omeneşti antediluviene supravieţuiseră potopului, era un motiv de speranţă că viitorul va prezenta un tablou mai fericit decât trecutul. După ce au fost salvaţi prin harul lui Dumnezeu de marele cataclism de neînchipuit, de la urmaşii lui Noe se putea aştepta să aplice pentru toate veacurile viitoare învăţămintele trase din potop.

Fiii lui Noe. Cei trei fii ai lui, menţionaţi în mod repetat în pasajele anterioare (capitolele 5,32; 6,10; 7,13), sunt arătaţi din nou ca fiind capii naţiunilor în care s-a dezvoltat familia omenească. Numele lor sunt explicate în legătură cu tabela naţiunilor, cap. 10.

Ham este tatăl lui Canaan. Canaan, fiul lui Ham, este menţionat aici ca aluzie la viitor faţă de cele ce urmează. Pe de altă parte, trebuie să fi fost scopul lui Moise de a îndrepta atenţia evreilor din timpul său spre întâmplarea descrisă în versetele următoare, pentru ca ei să poată înţelege mai bine de ce canaaniţii cu care curând aveau să se întâlnească au fost atât de degradaţi şi de corupţi din punct de vedere moral. Rădăcina depravării lor se găsea în Ham, strămoşul lor din vechime, tatăl lui Canaan.

Din ei s-au răspândit oameni peste tot pământul. Acest pasaj afirmă în cuvinte concise, dar evidente, că toţi locuitorii de mai târziu ai acestui glob sunt descendenţi ai celor trei fii ai lui Noe. Chiar dacă nu suntem în măsură să urmărim înapoi fiecare naţiune şi trib până la unul din capii de familii enumerate în capitolul următor, acest text afirmă în mod accentuat că pământul întreg a fost populat de urmaşii lui Noe. Părerea că anumite neamuri fuseseră cruţate de potop în regiuni îndepărtate ale acestei lumi şi că nu avuseseră legături cu fiii lui Noe nu este biblică.

Noe a început să fie lucrător de pământ. Textul nu lasă să se înţeleagă în mod necesar că Noe, înainte de potop, nu fusese un lucrător de pământ, ci că el a început o nouă eră ca, literal, om al pământului. Cu toate că primise îngăduinţa de a ucide animale şi a mânca din carnea lor, totuşi Noe a simţit că era necesar să cultive pământul de îndată spre a obţine hrană din el.

A sădit o vie. Afirmaţia nu trebuie să fie înţeleasă că Noe nu a sădit nimic altceva în afară de vie. Via este menţionată pentru a explica întâmplările care urmează, şi nu spre a exclude cultivarea pământului şi pentru alte scopuri. Armenia, ţara în care s-a oprit corabia, era cunoscută în vechime ca o ţară a podgoriilor, după cum mărturiseşte mult umblatul istoric grec, Xenophon. Cultivarea viţei de vie era obişnuită în întregul Orient Apropiat şi poate fi urmărită până în cele mai vechi timpuri.

Noe nu a făcut nici un rău, sădind o vie. Viţa de vie este una dintre cele mai nobile plante din creaţiunea lui Dumnezeu. Hristos a folosit-o spre a ilustra legătura Sa cu biserica (Ioan 15) şi a preţuit rodul ei prin aceea că a băut din el în cea din urmă seară a lucrării Sale pământeşti (Matei 26,27-29). Mustul de struguri este foarte binefăcător pentru corpul omenesc, atâta timp cât el este nefermentat.

Vin. Ebraicul yayin, zeama de struguri. În cele mai multe cazuri, dacă nu în toate, contextul biblic indică o băutură fermentată – şi, prin urmare, îmbătătoare. Ca rezultat al folosirii a acestei băuturi, Noe s-a îmbătat. Deoarece beţia fusese unul dintre păcatele erei antediluviene, trebuie să recunoaştem că lui Noe îi erau cunoscute relele folosirii băuturilor alcoolice. Raportul despre păcatul lui Noe este o dovadă despre nepărtinirea Scripturilor, care raportează atât greşelile marilor oameni, cât şi virtuţile lor.

Nici vârsta, nici biruinţele spirituale mai înalte nu sunt o garanţie împotriva înfrângerii în ceasul încercării. Cine ar fi crezut că un bărbat care a umblat timp de sute de ani cu Dumnezeu şi care se împotrivise ispitirilor mulţimii să cadă singur? O oră de neatenţie poate păta cea mai curată viaţă şi poate anula mult din binele care a fost făcut în decursul anilor.

S-a dezgolit. Vinul este batjocoritor (Proverbe 20,1) şi poate înşela pe cel mai înţelept dintre oameni, dacă nu veghează. Beţia deformează şi degradează templul Spiritului Sfânt, care suntem noi, slăbeşte principiul moral şi îl expune pe om la nenumărate rele. El pierde atât controlul facultăţilor fizice, cât şi psihice. Necumpătarea lui Noe a adus ruşine asupra unui om bătrân respectabil şi l-a supus pe cel care a fost înţelept şi bun, la batjocură şi dispreţ.

Goliciunea tatălui său. Faptul că Ham este numit din nou tatăl lui Canaan pare să lase a se înţelege că atât tatăl, cât şi fiul aveau înclinaţii nesfinte asemănătoare, pe care ei înşişi le descoperă, nu numai în incidentul descris aici, ci şi mai târziu în practicile religioase ale unei întregi naţiuni. De altfel, se arată că întâmplarea a avut loc la câtva timp după potop, când Canaan, cel deal patrulea fiu al lui Ham (cap. 10,6) era deja născut. Păcatul lui Ham nu a fost un păcat neintenţionat. Poate că el a văzut starea ruşinoasă a tatălui său în mod întâmplător, însă, în loc să fie cuprins de întristare pentru nebunia tatălui său, el s-a bucurat de ce văzuse şi a găsit plăcere în a face cunoscut.

Sem şi Iafet au luat mantaua. Cei doi fraţi mai mari ai lui Ham nu au împărtăşit simţămintele stricate ale acestuia. Şi Adam avusese doi fii bine crescuţi, Abel şi Set, şi un fiu al păcatului. Cu toate că toţi avuseseră parte de aceeaşi educaţie şi iubire părintească, păcatul s-a manifestat mult mai mult într-unul decât în ceilalţi. Acum, acelaşi spirit de stricăciune izbucneşte într-unul din copiii lui Noe, în timp ce ceilalţi fii, crescuţi în acelaşi cămin şi în acelaşi condiţii ca şi Ham, dau dovadă de un admirabil spirit de decenţă şi de stăpânire de sine. În timp ce tendinţele rele ale criminalului Cain s-au perpetuat în descendenţii săi, natura decăzută a lui Ham s-a dat pe faţă mai departe în urmaşii săi.

Noe s-a trezit. După ce şi-a redobândit starea de conştienţă şi raţiunea, Noe a aflat despre ce se întâmplase în timpul somnului său, probabil când a întrebat despre rostul mantalei care îl acoperea. Fiul lui mai tânăr, literal, fiul lui cel mic, însemnând fiul cel mai tânăr, se referă la Ham (vezi comentariul pentru cap. 5,32).

Blestemat să fie Canaan. Blestemul fiind rostit asupra lui Canaan, al patrulea fiu al lui Ham, mai degrabă decât asupra făptuitorului crimei, a fost considerat de unii comentatori ca dovadă că Canaan a fost adevăratul vinovat, iar nu Ham, şi că el este acela la care face referire versetul 24 ca fiind cel mai tânăr membru al familiei lui Noe. Origen, părinte al bisericii, menţionează tradiţia că mai întâi Canaan a văzut ruşinea bunicului său şi a vorbit despre aceasta tatălui său. Nu este imposibil ca el să fi luat parte la fapta rea a tatălui său.

Blestemul lui Noe nu pare să fi fost rostit din resentiment, ci mai degrabă ca o profeţie. Profeţia nu îl încătuşează pe Canaan în special, sau pe fiii lui Ham în general, în legăturile de fier ale unui destin. Aceasta este numai o prezicere a ceea ce Dumnezeu a văzut mai dinainte şi a anunţat prin Noe. Probabil că deja Canaan umbla în păcatele tatălui său, iar acele păcate au ajuns o trăsătură atât de puternică a caracterului naţional al descendenţilor lui Canaan încât, mai târziu, Dumnezeu a poruncit nimicirea lor.

Robul robilor. Sem l-a subjugat pe Iafet şi Iafet l-a subjugat pe Sem, însă Ham n-a subjugat niciodată pe nimeni.

Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Sem. În contrast cu blestemul, binecuvântările sunt prezentate cu un nou El a mai zis. După pronunţarea fiecărei binecuvântări urmează anunţarea sclaviei lui Canaan, ca un refren mai mic. În loc să dorească binele lui Sem, Noe preamăreşte pe Dumnezeul lui Sem, şi anume pe Iehova, după cum a făcut şi Moise în cazul lui Gad (Deuteronom 33,20). Însă, având pe Iehova ca Dumnezeu al său, el urma să fie şi beneficiarul şi moştenitorul tuturor binecuvântărilor mântuirii pe care Iehova le dă credincioşilor Săi.

Dumnezeu să lărgească locurile stăpânite de Iafet. Printr-un cânt asupra numelui lui Iafet, Noe concentrează binecuvântarea sa pentru acest fiu în cuvântul lărgească, patah. Prin aceasta, Noe a arătat răspândirea remarcabilă şi prosperitatea naţiunilor iafetite.

Iafet să locuiască în corturile lui Sem (în textul englez: el). Pronumele personal el se referă la Iafet şi nu la Dumnezeu, cu toate că unii comentatori mai vechi şi moderni ai Bibliei l-au înţeles în felul acesta. Semnificaţia cuvântului poate să fi fost dublu, deoarece, de-a lungul vremii, descendenţii lui Iafet au luat multe din ţările semite şi au locuit în ele şi pentru că iafetiţii urmau să se împărtăşească cu binecuvântările mântuirii semiţilor. Când Evanghelia a fost propovăduită în limba greacă, o limbă iafetită, Israel, urmaşul lui Sem, deşi subjugat de Roma iafetită, a devenit învingătorul spiritual al iafetiţilor, şi astfel, în mod figurat, i-a primit în corturile lui. Toţi care sunt mântuiţi sunt o parte din Israelul spiritual şi intră în sfânta cetate pe porţi care poartă numele celor doisprezece seminţii ale lui Israel (Galateni 3,29; Apocalipsa 21,12).

Profeţii ca aceasta nu hotărăsc soarta indivizilor înăuntrul grupei respective, nici pentru mântuire, nici pentru condamnare. Canaanita Rahav şi iebusitul Aravna au fost primiţi în comunitatea poporului ales al lui Dumnezeu, iar femeia canaanită a fost ajutată de Domnul datorită credinţei sale (Matei 1,5; 2 Samuel 24,18; Matei 15,22-28). Însă asupra fariseilor şi cărturarilor împietriţi pronunţase vaiuri, iar Israel a fost lepădat din cauza necredinţei (Matei 23,13; Romani 11,17-20).

Toate zilele lui Noe. Istoria lui Noe se sfârşeşte cu o binecunoscută formulă din capitolul 5, care sugerează ideea că istorisirile cuprinse în cap. 6-9 aparţin istoriei lui Noe. Cu toate că Noe a fost un om neprihănit şi a umblat cu Dumnezeu, el nu a atins nivelul spiritual al lui Enoh, străbunicul său. După ce a fost martor la creşterea şi răspândirea unei noi generaţii şi după ce a văzut cât de repede a urmat ea relele înclinaţii ale inimii ei, el a murit. Comentariile lui Ellen G. White

1 8T 213

2,3 PP 107

3,4 CD 373

4 CD 393

6 PP 516

11-14 SR 70

11-16PP 106

16 Ed 115; SR 70; TM 157

21-23,25-27 PP 117

Iată spiţa neamului. Autenticitatea Genezei 10 a fost contestată de criticii Bibliei, care l-au stigmatizat fie ca un document ulterior întemeiat pe informaţii greşite, fie ca fiind o adevărată invenţie. Totuşi, recentele descoperiri dovedesc validitatea ei. Fără Geneza 10, cunoştinţele noastre despre originea şi legăturile dintre diferitele rase ar fi mult mai puţin complete decât sunt. Acest capitol confirmă cuvintele lui Pavel la Atena, că Dumnezeu a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur [să locuiască pe toată faţa pământului] (Fapte 17,26).

Fiilor lui Noe. Expresia Iată spiţa neamului apare în mod frecvent în Geneza (vezi Geneza 6,9; 11,10; 25,12.19; etc.), de obicei, ca titlu pentru informare genealogică. Fiii lui Noe nu sunt trecuţi pe listă după vârstă, ci după importanţa lor relativă faţă de evrei (vezi comentariul pentru cap. 5,32). Toţi cei trei fii s-au născut înainte de potop. Sem înseamnă nume sau renume, Ham căldură, iar Iafet, fie frumuseţe, fie expansiune. Se pare că pentru Iafet este preferabil ultimul înţeles, având în vedere binecuvântarea rostită de tatăl său asupra lui (vezi cap. 9,27). Acest nume reflectă, probabil, simţămintele lui Noe la data naşterii lor. Naşterea lui Sem îl asigură pe Noe de renume, există în inima lui o căldură deosebită pentru Ham, în Iafet, el a văzut creşterea familiei sale. De asemenea, numele mai sugerează şi viziunea profetică. Sem a fost renumit ca strămoş al lui Avraam şi astfel al lui Mesia, firea lui Ham a fost aprinsă, neînfrântă şi senzuală, urmaşii lui Iafet s-au împrăştiat pe diferite continente. Însă Duhul inspiraţiei nu s-a descoperit numai în numele pe care Noe le-a dat fiilor săi. El se reflectă şi în binecuvântările şi blestemul rostit asupra lor (vezi cap. 9,25-27). Numele de Ham, astăzi apare adesea ca nume ebraic sub forma de Chaim.

Li s-au născut fii. Însemnata binecuvântare a lui Dumnezeu asupra supravieţuitorilor potopului a avut ca rezultat rapida înmulţire a neamului omenesc (vezi cap. 9,1; 10,32). Ordinea în care sunt prezentate numele fiilor lui Noe este în armonie cu un procedeu literar ebraic cunoscut ca paralelism răsturnat. După ce dă numele lor în ordinea obişnuită, Sem, Ham şi Iafet, Moise enumără mai întâi urmaşii lui Iafet şi la sfârşit pe cei ai lui Sem. Un alt caz al acestui procedeu se întâlneşte în Matei 25,2-4.

Fiii lui Iafet au fost: Gomer. Gomer a fost strămoşul unui popor cunoscut din inscripţiile asiriene ca Gamir sau Gimirrai. Ei sunt cimerienii din vechea literatură greacă şi aparţin familiei de naţiuni indo-europene. După autorul grec Homer, cimerienii au migrat din nordul Europei şi au apărut în provinciile nordice ale Imperiului Asirian pe timpul lui Sargon al doilea, prin secolul al VIII-lea î.Hr. Ei au invadat vechea Armenie, însă au fost împinşi spre vest de asirieni. O veche scrisoare asiriană arată că nici unul dintre traducătorii lor nu cunoşteau limba poporului lui Gomer. Cimerienii, la rândul lor, au nimicit regatele Frigian şi Lidian din Asia Mică, însă au fost absorbiţi gradat de popoarele din Anatolia. Poeţii vremii vorbesc despre teroarea inspirată în sufletele oamenilor de cimerieni. Ca mărturie a puterii lor, o mare parte din Anatolia a purtat cândva numele de Gomer.

Cei din vechime au vorbit despre Bosporos Cimerian, iar armenii mai numesc încă Gamir o parte din ţara lor. Se crede că Crimeea poartă numele lor până în ziua de azi.

Magog. Identificarea acestui nume este dificilă. În Ezechiel 38,39, Gog, un rege al lui Magog, apare ca un crunt vrăşmaş al poporului lui Dumnezeu. O scrisoare din secolul al XV-lea a regelui babilonian către un faraon egiptean menţionează pe Magog ca fiind un trib barbar din nordul îndepărtat. Prin urmare, se presupune că acest trib a trăit undeva prin nordul Mării Negre, probabil în apropiere de urmaşii lui Gomer, un frate al lui Magog.

Madai. Mezii, sau madaii, apar pentru prima oară în inscripţiile asiriene ale secolului al IX-lea î.Hr. ca un popor care a trăit pe înaltul platou iranian la răsărit de Asiria. După ce au jucat un rol minor în istoria lumii antice, ei apar deodată în secolul al VII-lea î.Hr. ca o naţiune puternică sub regele Cyaxares, când, în unire cu babilonienii, nimicesc Imperiul Asirian. Când cei doi aliaţi au împărţit imperiul nimicit, mezii au primit provinciile nordice din partea superioară a râului Halys din Asia Mică, stăpânind întinsul lor domeniu din Ecbatana, Ahmeta biblică (vezi Ezra 6,2. Astyages, fiul lui Cyaxares, a fost înfrânt de conducătorul persan Cyrus, care a unit împărăţia Mediei şi Persiei, iar apoi a nimicit Babilonul. În felul acesta, supremaţia a ajuns, pentru prima dată în istoria lumii, în mâinile rasei indo-europene.

Iavan. Grecii, sau Ionienii, au descins din Iavan. Ionienii din primele timpuri sunt menţionaţi pentru prima dată în rapoartele hitite ca locuitori ai regiunilor de coastă apusene din Asia Mică. Aceasta s-a întâmplat pe la mijlocul celui de-al doilea mileniu î.Hr., aproximativ pe vremea când a scris Moise Geneza. În inscripţiile asiriene ei sunt numiţi yamnai.

Tubal. Tiberienii lui Herodot şi Tabalaenii din izvoarele cuneiforme asiriene urmează să fie identificaţi ca urmaşii lui Tubal. Tubal este menţionat în inscripţiile celui de-al doisprezecelea secol î.Hr. ca fiind aliat cu Muski (Meşec) şi Kaski într-o încercare de a cuceri partea de nord-est a Mesopotamiei. Salmanasar al III-lea se referă la Tubal ca ţară pentru primă dată prin secolul al IX-lea î.Hr., în timp ce inscripţiile cu un secol mai târziu îi localizează pe tabalaeni ca fiind colonişti în Munţii Anti-Taurus din sudul Capadociei. Mai târziu, ei au fost împinşi în Armenia, unde autorii greci din perioada clasică au venit în contact cu ei.

Meşec. Probabil strămoş al aşa-numiţilor Moschoi din scriitorii clasici greci, Mushku din inscripţiile asiriene. Aceste inscripţii reprezintă pe Tabal şi pe Mushku ca aliaţi, ca în Ezechiel 38. Mushku apar pentru prima dată, în partea de nord a Mesopotamiei, în timpul domniei lui Tiglatpilesser I, aproximativ pe la 1100 î.Hr. Ceva mai târziu, ei s-au aşezat în Frigia, iar de acolo, în secolul al VIII-lea, sub regele lor Mita, au pornit cu război asupra lui Sargon al II-lea. În această bătălie împotriva asirienilor, ultimul rege al Carchemiş-ului a încercat în zadar să obţină ajutor de la Mita, regele Meşecului. După ce a stăpânit câtăva vreme asupra părţii de nord a Anatoliei, Mushku au pierdut-o, mai întâi în faţa cimerienilor, iar apoi în faţa Lidienilor.

Tiras. Probabil strămoş al Tursenoi. Acest popor, care îşi trage numele de la Tiras, a trăit pe coasta de vest a Asiei Mici, unde erau binecunoscuţi ca piraţi. Înrudiţi, probabil, cu tirsenienii italieni, ei apar mai târziu, prin secolul al XIII-lea î.Hr. în inscripţiile egiptene, sub numele de Turusha. Ei au jucat un rol de conducători printre popoarele migratoare de coastă din perioada pre-elenă.

Fiii lui Gomer: Aşchenaz. Aşchenaz, primul fiu al lui Gomer, fiul lui Iafet, a fost strămoşul poporului indo-european Ashkuza, care a trăit pe la sud-est de lacul Urmiah, pe vremea lui Esarhaddn, în secolul al VII-lea î.Hr. Lacul Aşchenian din Frigia îşi trage numele de la el. Esarhaddon a dat pe fiica sa de soţie lui Bartatua, regele aşuzilor, după ce a fost asigurat prin zeul soarelui lui că Bartatua va rămâne credincios faţă de Asiria. De aici înainte îi găsim pe Ashkuza unindu-şi forţele cu ale asirienilor împotriva cimerienilor şi a mezilor. Madies, fiul lui Baratua, a încercat fără succes să îi ajute pe asirieni când mezii şi babilonienii au asediat Ninive. După căderea Asiriei, aşcuzii au fost subjugaţi de mezi. Împreună cu împărăţiile indo-europene ale Araratului, minni şi ale mezilor, ei au fost chemaţi la luptă de Ieremia pentru a nimici Babilonul (Ieremia 51,27).

Rifat. Datorită legăturilor sale cu Gomer, Aşchenaz şi Togarma, probabil că Rifat a fost strămoşul unui alt trib european din Capadocia. Totuşi, numele lui nu a fost găsit încă în vechile inscripţii. Iosif Flavius îi identifică pe urmaşii lui cu paflagonienii care au locuit la vest de Halys-ul inferior din Asia Mică şi a cărui capitală a fost la Sinope.

Togarma. Strămoş al poporului Tagarma sau Tagarama, menţionat în rapoartele hitite ale secolului al XIV-lea î.Hr. Ei sunt aşa-numiţii tilgarimu din inscripţiile asiriene, care îi aşează în nordul munţilor Taurus. Sancherib, fiul lui Sargon îi menţionează alături de chilakki, care au locuit pe Halys în Asia Mică. Amândoi regii asirieni pretind că au cucerit ţara lor. Ezechiel declară (Ezechiel 27,14) că din ţara lor se aduceau catâri şi cai la târgurile din Fenicia. Togarma apare în Ezechiel 38,6 printre aliaţii lui Magog. Armenii urmăresc genealogia lor înspre înapoi până la Haic, fiul lui Torgomşi, de aceea, se pare că sunt descendenţii lui Togarma.

Fiii lui Iavan: Elişa. Deoarece Tirul a importat învelitoarele sale de purpură din ostroavele Elişei (Ezechiel 27,7), probabil insulele Sicilia şi Sardinia, s-ar părea că descendenţii lui Elişa, fiul lui Iavan, trebuie să fie căutaţi în acea regiune. Se ştie că Sicilia şi Sardinia au fost colonizate de greci, astfel, locuitorii din Sardinia şi Corsica au fost fiii Greciei continentale, exact aşa cum Elişa a fost fiul lui Iavan, din care au descins grecii. Asemănarea numelui Elişa pentru această parte a Greciei, numită Aeolis sau Elis, şi cu numele Elada cu care Grecii au numit ţara lor, pare să facă legătura cu Elişa, de la început, şi cu Grecia de pe continent.

Tarşiş. Acest nume apare des în Biblie. După Isaia 66,19 şi Psalmi 72,10, Tarşiş a fost o ţară îndepărtată. Ea avea bune legături comerciale cu Tirul, care importa de acolo argint, fier, cositor şi plumb (Ezechiel 27,12). Iona a avut de gând să fugă la Tars, când Domnul l-a trimis la Ninive (Iona 1,3). Cea mai îndepărtată colonie feniciană fiind acolo, cele mai mari vase oceanice ale Feniciei au fost numite corăbiile din Tarsis (Psalmi 48,7). Se presupune că aceasta este regiunea minieră din sud-vestul Spaniei, Tartessus al grecilor şi romanilor. Aşezat la vest de Gibraltar la gura râului Baetis, acum Guadalquivir, Tarsis a fost cel mai important port al Spaniei antice. Mai târziu, numele de Tarsis a fost extins asupra întregii regiuni.

Chitim. Mulţi comentatori au identificat Chitimul cu Cipru, deoarece capitala Ciprului se numea Chition. Aceasta s-ar potrivi cu Isaia 23,1.12 care vorbeşte despre Chitim ca neaflându-se departe de Tir şi Sidon. În Ieremia 2,10 şi Daniel 11,30, prin numele de Chitim se înţelege greci în general. Însă, semnificaţia lui primară, ca în Isaia, poate să fie mult mai circumscrisă. De aceea este certă identificarea Chitimului fie cu Ciprul, fie cu alte insule din apropierea Greciei.

Dodanim. Dacă ortografia aceasta este corectă, trebuie să înţelegem că este grecescul dardanieni, de-a lungul coastei greceşti a Asiei Mici. Totuşi, LXX îl redă rodioi. Lista paralelă din 1 Cronici 1,7 redă în ebraică rodanim, pe care traducătorii KJV l-au schimbat în donanim, ca să se potrivească ortografiei ebraice din cap. 10,4. Literele D şi R din ebraică se aseamănă atât de mult, încât un copist, în acest verset, ar fi putut foarte uşor să confunde pe r cu d. Dacă ortografia numelui, în original, a fost într-adevăr Rodanim, atunci probabil că este vorba de grecii din Insula Rodos.

Popoarele din ţările neamurilor. Urmaşii lui Iavan, diferitele triburi greceşti menţionate în versetul precedent – populaţia Greciei şi a insulelor învecinate cu ea, a Siciliei, Sardiniei, Spaniei şi Ciprului – au pornit să colonizeze insulele şi regiunile de coastă ale Mediteranei. Acest verset arată că numele date indică numai grupuri tribale principale. Evident că până pe vremea lui Moise avuseseră loc mai multe ramificaţii. Când a fost scrisă Geneza, populaţiile Mediteranei centrale şi de vest au fost subîmpărţite în multe şi diferite grupe, descinzând probabil toate din Iavan, cel de-al patrulea fiu al lui Iafet.

Fiii lui Ham: Cuş. Poporul evreu a fost asociat mult mai îndeaproape cu rasa hamitică decât cu urmaşii lui Iafet. Cuş, sau Kuş este vechea Etiopie. Ea cuprinde Nubia de astăzi şi o parte din Sudan până la Khartoum. Această ţară este numită Cas în inscripţiile egiptene şi Cuşu în textele cuneiforme asiriene. Totuşi, Cuş nu cuprinde numai Nubia africană, ci şi partea de vest a Arabiei mărginindu-se cu Marea Roşie. Se ştie că unii dintre fiii lui Cuş s-au aşezat acolo. Zerah, Etiopianul din 2 Cronici 14,9 şi locuitorii Etiopiei din Isaia 45,14, menţionaţi ca fiind sabeenii ca oameni de statură înaltă, trebuie totuşi să fie arabi apuseni. Aproximativ pe timpul lui Ezechia, Iuda a fost în contact cu Cuş, sau Etiopia, care este menţionată în cărţile de mai târziu ale Vechiul Testament (vezi 2 Regi 19,9; Estera 1,1; 8,9; Psalmi 68,31; etc.).

Miţraim. Egiptenii sunt urmaşii celui de-al doilea fiu al lui Ham. Originea numelui ebraic Miţraim este obscură. Cu toate că acest cuvânt este realmente acelaşi în limbile asiriană, babiloniană, arabă şi turcă ca şi în ebraică, niciodată nu a fost găsit nume indigen asemănător în inscripţiile egiptene. Egiptenii au numit ţara lor fie ţara neagră, desemnând fâşia fertilă de pământ care mărginea cele două maluri ale râului Nil în contrast cu pustiul, ţara roşie, fie că vorbea despre ea ca despre cele două ţări, fapt ce ducea cu gândul la o mai veche împărţire istorică a ţării în două regate separate. Dacă cuvântul Miţraim, cu dubla lui terminaţie ebraică, poate fi o reflectare a expresiei două ţări este subiectul de discuţie pentru cercetători. Egiptenii moderni folosesc nume de Misr şi adjectivul Misri ca referindu-se la Egipt. Numele de Mizar, dar unei stele din constelaţia Ursa mare, perpetuează de asemenea numele lui Miţraim, fiul lui Ham.

Put. În mod tradiţional, Put a fost identificat ca strămoş al libienilor. Această tradiţie se întinde înapoi până pe timpul LXX-ei, care a tradus pe Put cu Libia. Această identificare desigur că este greşită. Vechi inscripţii egiptene menţionează o ţară africană prin numele de Punt, Putu în textele babiloniene, în care din vechi timpuri Egiptul a trimis expediţii pentru a obţine arbori răşinoşi, piei de leopard, abanos, fildeş şi alte produse exotice. De aceea, probabil că Punt a fost coasta africană a Somaliei şi Eritreii.

Canaan. Inscripţii hieroglife şi cuneiforme din cel de-al doilea mileniu î.Hr. plasează Canaanul ca fiind regiunea care se învecinează la apus cu Mediterana, la nord cu Libanul şi la sud cu Egiptul. Acesta este mai mult un nume colectiv pentru populaţia indigenă a Palestinei, Feniciei şi a oraşelor-state hitite din nordul Siriei. Fenicienii şi coloniştii lor, cartaginezii din Africa de nord, se referă la ei înşişi, pe monedele lor, ca fiind canaaniţi, până în vremurile romane (vezi v.15). Deşi Canaan a fost fiul lui Ham, limba canaanită a fost semitică, aşa cum arată în mod clar scrierea canaaniţilor. Se pare că ei au acceptat limba semitică într-o fază foarte timpurie a istoriei lor. După câte se pare, acest lucru era adevărat şi cu privire la egipteni, pentru că limba lor este puternic semitică. De fapt, vechii egipteni, ale căror legături hamitice nici un învăţat nu le va pune la îndoială, au luat atât de multe elemente semitice în limba lor, încât unii cercetători au clasificat limba egipteană ca fiind semitică. Poate că apropierea geografică a canaaniţilor de naţiunile semitice din Orientul Apropiat este răspunzătoare pentru acceptarea din partea lor a limbii semitice. Cultura, limba şi scrierea babiloniană au fost preluate în mod virtual de aproape toate popoarele care au trăit între Eufrat şi Egipt, după cum arată Scrisorile Amarna din secolul al XIV-lea î.Hr.

Fiii lui Cuş: Seba. Istoricul evreu Iosif Flavius identifică pe Seba cu regatul nubian Meroë, o ţară africană situară între Nilul Albastru şi râurile Atbara. Această părere trebuia să fie corectă pe vremea lui Iosif, deoarece egiptenii migraseră pe atunci din Arabia sudică spre Africa. Totuşi, Seba a fost un trib, cel puţin la origine, în partea de sud a Arabiei. În Psalmi 72,10, cele mai îndepărtate naţiuni de pe timpul lui Solomon sunt arătate ca aducând daruri lui Solomon – Seba, departe spre sud, Tarsis, spre vest şi Saba spre est. În Isaia 43,3 se referă la Seba ca fiind în imediată vecinătate cu Etiopia (Cuş). Isaia 45,14 accentuează statura înaltă a locuitorilor ei.

Havila. În afară de Biblie, Havila nu este menţionată. Diferite afirmaţii biblice arată că a fost un trib arab nu departe de Palestina. Geneza 25,18 fixează hotarul de răsărit al Edomului la Havila, care era de asemenea, limită răsăriteană a campaniei lui Saul împotriva amaleciţilor (vezi 1 Samuel 15,7). Pentru Havila antediluviană vezi comentariul pentru Geneza 2,11.

Sabta. Unii comentatori au identificat pe Sabta cu Sabota, oraşul capitală al Hadhramautului, ţară în sudul Arabiei. Alţii consideră că ea era aceeaşi ca şi Safta lui Ptolemeu din Golful Persic. Identificarea hotărâtă este imposibilă.

Raema. Deoarece triburile Arabiei ale lui Şeba şi Dedan au fost la început aşezate în partea sud-vestică a Arabiei, este posibil ca poporul Raema să fi trăit în aceeaşi regiune. Ezechiel menţionează pe Raema şi Şeba ca făcând comerţ cu tămâie, pietre preţioase şi aur la târgurile din Tir. Probabil că acesta este tribul Ramanites, aşezat, după geograful roman Strabo, în sud-vestul Arabiei. La ei se mai face referire şi într-o renumită inscripţie arabă care atribuie laudă zeului local pentru salvarea mineanilor de atacurile lui Şeba şi Haolan, pe drumul de la Ma’in la Raema.

Sabteca. Nu se mai ştie nimic despre acest fiu din urmaşii lui. Unii au căutat să identifice căminul lor cu Samudake din Golful Persic. Acest fapt este foarte nesigur, deoarece toţi arabii cuşiţi se pare că s-au aşezat în partea de vest a Arabiei.

Şeba. Sabeenii, descendenţi ai lui Şeba, sunt binecunoscuţi atât din Biblie, cât şi din alte izvoare. În vremurile Vechiului Testament, Şeba apare ca o naţiune bogată în comerţ. Regina ei a făcut o vizită oficială împăratului Solomon. Mai târziu, Sabeenii ajung cel mai important popor din sudul Arabiei, în vecinătatea Yemen-ului modern. Un mare număr de inscripţii, în majoritate încă nepublicate, aduc mărturie cu privire la religia lor, despre istoria lor şi înaltul nivel al culturii lor. Prin construirea de mari diguri şi a unui întins sistem de irigaţie, sabeenii au mărit mult fertilitatea şi bogăţia ţării lor, în aşa măsură încât în vremurile clasice, ea a ajuns să fie cunoscută ca Arabia Felix, Arabia fericită. Neglijarea sau distrugerea în cele din urmă a acestor diguri, a adus în mod treptat, eclipsa sabeenilor ca naţiune.

Dedan. Acest nepot al lui Cuş a ajuns strămoşul unui trib sud-arab despre care nu se ştie nimic mai mult. Acest trib nu trebuie să fie confundat cu descendenţii unui nepot al lui Avraam, Ketura, care a trăit la graniţa sudică a Edomului, la nord-vestul Arabiei (Geneza 25,3; 1 Cronici 1,32; Isaia 21,13; Ieremia 25,23; 49,8; Ezechiel 25,13; 27,15.20; 38,13).

Cuş a născut pe Nimrod. Deşi numele lui Nimrod se află în documentele babiloniene, totuşi arabii fac legătura unor vechi aşezări cu numele lui. De exemplu, Birs-Nimrud, este numele lor pentru ruinele de la Borsipa; şi Nimrud, de la Calah. Aceste nume trebuie să fie o rămăşiţă a unor foarte vechi tradiţii şi nu pot fi atribuite numai influenţei Coranului. Atât cât dovedesc datele istoriei în general, cei mai vechi locuitori ai Mesopotamiei nu erau semiţi, ci sumerieni. Despre originea sumerienilor se cunoaşte puţin. Faptul că Nimrod, un hamit, a întemeiat primele state-cetăţi din Mesopotamia, sugerează că sumerienii au fost hamiţi.

Să fie puternic. Această expresie indică o persoană renumită pentru fapte curajoase şi îndrăzneţe. Ea poate să cuprindă şi semnificaţia de tiran.

Un viteaz vânător înainte Domnului. Nimrod înseamnă el se va răscula, fapt ce arată că descrierea lui ca un viteaz vânător înaintea Domnului nu era în sensul cel bun de a lucra în armonie cu voia lui Dumnezeu. LXX reflectă această idee traducând această expresie înaintea Domnului ca împotriva Domnului. Cu toate că Nimrod a lucrat sfidându-L pe Dumnezeu, faptele lui cele mari i-au făcut faimă printre contemporani, ca şi printre generaţiile care au urmat. Legendele babiloniene despre Ghilgameş, care apar adesea pe basoreliefurile şi peceţile cilindrice babiloniene şi în documentele literare, este posibil să se refere la Nimrod. De obicei, Ghilgameş este arătat ca omorând lei sau alte fiare sălbatice cu mâinile goale. Faptul că Nimrod a fost un hamit poate să fie motivul pentru care babilonienii, urmaşi ai lui Sem, au atribuit faptele lui faimoase unuia dintre proprii vânători şi au uitat într-adins numele lui.

El a domnit la început. Această poate să însemne fie prima sa domnie, fie începutul suveranităţii sale. În registrul naţiunilor, Nimrod apare ca autor al imperialismului. Sub el, societatea a trecut de la forma patriarhală la forma monarhică. El este primul om menţionat în Biblie în calitate de conducător al unui regat.

Babel. Primul regat al lui Nimrod a fost Babilonul. Cu ideea că cetatea lor este reoglindirea pământească a cereştilor locuinţe ale zeilor lor, babilonienii i-au dat numele de Bab-ilu, poarta lui Dumnezeu (vezi comentariul pentru cap. 11,9). Legende babiloniene pun întemeierea cetăţii o dată cu crearea lumii. Fără îndoială că, având această idee în minte, Sargon I, un vechi rege semit al Mesopotamiei, a luat din Babilon pământ sacru pentru întemeierea unei alte cetăţi după modelul Babilonului. Chiar în perioada de mai târziu a supremaţiei asiriene, Babilonul nu şi-a pierdut însemnătatea de centru al culturii din Mesopotamia. Totuşi, cea mai mare faimă şi glorie a sa a atins-o pe timpul lui Nebucadneţar, care a făcut din el cea dintâi metropolă a lumii. De la distrugerea lui de către regele persan Xerxes, Babilonul zace în ruine (Isaia 13,19).

Erec. Babilonianul Uruk, modernul Warka. Săpăturile recente au dovedit că este una dintre cele mai vechi cetăţi existente. Cele mai vechi documente scrise descoperite vreodată au fost găsite acolo. Uruk a fost cunoscut babilonienilor ca vecinătatea unde au avut loc cele mai mari fapte ale lui Ghilgameş, un fapt care se pare că sprijină sugestia că legendele lui Ghilgameş au fost reminiscenţe ale vechilor fapte ale lui Nimrod.

Acad. În vechime, a fost reşedinţa regilor Sargon I şi Naram-Sin. Ruinele acestei cetăţi încă nu au fost descoperite, însă ele trebuie să fie prin apropiere de Babilon. Vechea populaţie semită din Mesopotamia inferioară a ajuns să fie numită acadiană, iar limbile babiloniană şi asiriană se referă acum la ea, în mod colectiv, prin acelaşi termen.

Calne. Deşi Calne nu a fost încă identificat cu certitudine, probabil că el a fost acelaşi cu Nippur, actualul Niffer. Aproape optzeci la sută din toate textele sumeriene cunoscute au fost găsite în această aşezare. Ea a fost numită de sumerieni Enlil-ki, cetatea lui (zeului) Enlil. Babilonienii au inversat ordinea celor două componente ale acestui nume şi fac referire la cetate în cele mai vechi inscripţii ale lor ca Ki-enlil, mai târziu Ki-Illina. Aceasta poate că a dat naştere la ebraicul Calne. După Babilon, Nippur a fost cea mai sfântă cetate din Mesopotamia inferioară şi se lăuda cu temple importante. Din cele mai vechi timpuri până la ultima perioadă persană, cetatea a constituit un centru de cultură şi de comerţ intens.

Şinear. Cetăţile de mai sus erau aşezate în ţara Şinear, termen folosit în mod generic în Vechiul Testament pentru Babilonia, cuprinzând Sumer în sud şi Acad în nord (vezi Geneza 11,2; 14,1.9; Iosua 7,21; ebr. o manta de Şinear; Isaia 11,11; Zaharia 5,11; Daniel 1,2). Numele este încă tot ceva neclar. Pe vremuri s-a crezut că a derivat din cuvântul sumer, vechea Sumeria, care este aşezată în partea cea mai sudică a Mesopotamiei. Totuşi, este mult mai probabil că derivă din Sanhar din anumite texte cuneiforme, o ţară a cărei aşezare nu a fost încă precizată. Unele texte par să indice că Sanhar a fost mai degrabă în Mesopotamia de nord decât în cea de sud. Deşi este sigur că Şinear este Babilonia, originea termenului este încă neclară.

Din ţara aceasta a intrat în Asiria. (Engleză: din această ţară a plecat în Aşur). Chiar dacă această traducere este posibilă, în ebraică modul de construcţie a frazei o favorizează pe cea dată de RSV, care îl menţine pe Nimrod ca subiect şi redă astfel: din ţara aceasta el a intrat în Asiria. În Mica 5,6, Asiria este numită ţara lui Nimrod. Plecarea lui Nimrod în Asiria şi reînviorarea activităţii sale de construire acolo a constituit o extensie a imperiului său într-o direcţie nordică. Ceea ce Asiria a pierdut din întinderea ei geografică a recâştigat în putere politică în istoria ei de mai târziu.

Ninive. Timp de secole Ninive a fost vestită fiind capitala Asiriei. Asirienii înşişi au numit-o Ninua, fiind închinat, după cât se pare, zeiţei babiloniene Nina. Aceasta indică Babilonul ca fiind căminul anterior al lui Nimrod şi corespunde cu raportul biblic că el, primul rege al Babilonului, a fost şi întemeietorul Ninivei. Săpăturile au arătat că Ninive a fost una dintre cele mai vechi cetăţi din Mesopotamia superioară. Aşezată fiind la intersecţia drumurilor internaţionale de comerţ intens, Ninive a devenit curând un important centru comercial. În timpul celui de-al doilea mileniu î.Hr., ea a aparţinut în repetate rânduri când babilonienilor, când hitiţilor sau hitanianilor înainte de a fi luată sub control asirian în cel de-al XIV-lea secol î.Hr. Mai târziu, fiind capitala Imperiului Asirian, ea a fost înfrumuseţată cu palate şi temple măreţe şi puternic fortificate. În anul 612 î.Hr., cetatea a fost distrusă de mezi şi babilonieni şi de atunci a rămas un morman de ruine. În faimoasa ei bibliotecă, înfiinţată de Asurbanipal, s-au găsit mii de tăbliţe de lut arse, conţinând documente istorice, religioase şi de afaceri şi scrisori de nepreţuit. Pe deasupra tuturor, această descoperire a îmbogăţit cunoştinţele noastre despre vechea Asirie şi Babilonie.

Rehobot-ir. Literal, locuri întinse sau uliţele cetăţii. Probabil că aceasta înseamnă Rebitnina, o suburbie a Ninviei menţionată în anumite texte cuneiforme. Totuşi, aşezarea sa exactă este încă nesigură. Unii cercetători consideră că ea s-a aflat la nord de Ninive; alţii, peste râul Tigru, pe locul modernului Mossul.

Calah. Vechea cetate asiriană Kalhu, care este aşezată la confluenţa râurilor Marelui Zab şi Tigru, aproximativ douăzeci de mile sud de Ninive. Numele ei de astăzi, Nimrud, perpetuează memoria întemeietorului ei. Palate măreţe au fost odată mândria acestei cetăţi care a slujit în mod intermitent drept capitală a Imperiului asirian. În vastele sale ruine au fost păstrate mari pietre de monument şi unele dintre cele mai frumoase exemplare ale sculpturii asiriene. Obeliscul Negru al lui Salmanasar al III-lea, pe care apare cea mai veche reprezentare picturală a unui rege israelit şi a altor evrei, a fost găsit într-unul din palatele sale. Inscripţia de pe obelisc aminteşte despre plata tributului de către Iehu, regele lui Israel în 841 î.Hr.

Resen. Biblia plasează Resen între Ninive şi Calah, însă locul său exact încă aşteaptă să fie descoperit.

Miţraim a născut pe Ludimi. Moise continuă cu urmaşii celui de-al doilea fiu al lui Ham, Miţraim, al cărui nume a fost dat mai târziu Egiptului. Unii comentatori presupun că unor greşeli ale scribilor au determinat o schimbare din Lubimi, libienii, în Ludimi sau lidienii. Însă numele apare în diferite cărţi ale Bibliei (1 Cronici 1,11; Isaia 66,19; Ieremia 46,9; Ezechiel 27,10; 30,5), de aceea este cu neputinţă a se vedea greşeli în toate pasajele în care apare Ludimi sau Lud. Într-unele din aceste pasaje, Ludimi şi Lubimi sunt menţionate amândouă ca fiind popoare distincte şi separate. Ba, mai mult, LXX a tradus pe Ludimi cu lidienii. Acest fapt ne obligă să recunoaştem pe nume pe lidienii din Asia Mică care trebuie să fi migrat din nordul Africii spre Anatolia într-o perioadă timpurie din istoria lor. Ei au apărut în istoria de la Sardis în partea de apus a Asiei Mici înainte de mijlocul celui de-al doilea mileniu î.Hr. şi s-au răspândit în mod treptat peste jumătate din ţară, până la marele râu Halys. În timpul supremaţiei hitite, Lidia le-a fost supusă, însă au ajuns iarăşi un regat puternic şi independent după căderea Imperiului hitit în al XIII-lea secol î.Hr. În secolul al VI-lea î.Hr., Cir a cucerit Lidia şi a încorporată în Imperiul persan. Fosta sa capitală, Sardis, a rămas totuşi

o cetate importantă timp de mai multe secole. Ea era încă o metropolă înfloritoare în perioada primară creştină, când Ioan a scris epistola sa către biserica de acolo (Apocalipsa 3,1-6).

Dacă totuşi ludimii biblici nu sunt lidienii istorici, ei trebuie să fi trăit undeva în nordul Africii, în apropierea celor mai mulţi descendenţi ai lui Miţraim. Dacă lucrurile stau aşa, nu putem identifica ludimii, pentru că în vechile rapoarte nu se menţionează despre un astfel de popor, ci numai în Biblie.

Anamimi. Poate că anamimii au fost locuitorii celei mai mari oaze din Egipt, al cărei nume egiptean este Kenemet. Deoarece sunetul K este des reprezentat în ebraică prin consoana ’ayin, cu care începe numele ’Anamimi, asemănarea celor două nume este mai curând uimitoare. În 1920, Albright, a făcut o identificare diferită: cireni, de la asirianul Anami.

Lehabimi. În inscripţiile egiptene, libienii sunt numiţi Lebu. Pentru ei dau mărturie rapoartele foarte vechi ca reprezentând triburile care în partea nordică se învecinează cu Egiptul. Probabil că ei au ocupat cea mai mare parte a Africii de nord. În Biblie ei apar şi sub numele de libieni (vezi 2 Cronici 12,3; 16,8; Daniel 11,43; Naum 3,9). Identificarea precisă a lui Lehabimi cu libienii este mai degrabă o dovadă în plus împotriva susţinerii unei greşeli discutată mai înainte datorită căreia lubimii a ajuns ludimi.

Naftuhimi. Identificarea acestui popor este nesigură. Poate că cea mai bună sugestie este că acesta se referă la egiptenii din Delta Nilului. În inscripţiile egiptene acest popor a fost numit Napatuh, care poate fi acelaşi ca Naftuhimi biblic.

Patrusimi. Patrusimii au fost probabil locuitori ai Egiptului superior. În Isaia 11,11 Patros enumerată între Egipt şi Etiopia. Numele Patros este ebraic care îl redă pe egipteanul Pa-ta-res, scris în inscripţiile asiriene Paturisi, ceea ce înseamnă ţara de sud. Ezechiel 29,14 indică Patrosul ca ţară de baştină originală a Egiptenilor. Aceasta concordă cu propria lor tradiţie veche că primul rege Menes, acela care a unit naţiunea, a venit din This, vechea cetate a Egiptului superior.

Casluhimi. Încă neidentificaţi. Dacă ei vor fi fost locuitori ai regiunii de la poalele munţilor Casios, la răsărit de Delta Nilului, este nesigur.

Filisteni. Pentru că Amos 9,7 declară că filistenii au ieşit din Caftor, cei mai mulţi comentatori cred că termenul Caftorimi ar trebui să fie pus înaintea expresiei din care au ieşit filistenii. De aceea, Casluhim şi Caftorim au fost fii ai aceluiaşi tată, unele dintre triburile filistene pot să aibă aceeaşi origine din Casluhim, altele din fratele său Caftorim. Filistenii care au venit în Palestina din Creta prin Asia Mică şi Siria poate că avuseseră căminul lor de baştină în Africa de nord. Ca locuitori ai regiunii de coastă din Palestina de sud, ei au jucat un rol important în istoria ebraică. Filistenii sunt adesea citaţi nu numai în Biblie, ci şi în rapoartele egiptene, unde sunt numiţi Peleşeth. Multe basoreliefuri egiptene zugrăvesc trăsăturile, îmbrăcămintea şi felul lor de călătorie şi de luptă, completând astfel informaţiile date cu privire la ei de Biblie. Ei sunt de asemenea amintiţi în inscripţiile cuneiforme sub numele de Palastru. Grecii au numit ţara Filista Palaistine şi au aplicat acelaşi nume întregii ţări care chiar de atunci încoace a fost cunoscută ca Palestina (vezi Isaia 14,29, unde Peleşeth este tradus Palestina [versiunea engleză]).

Caftorimi. Acest popor este menţionat şi în Deuteronom 2,23, Ieremia 47,4 şi Amos 9,7. Inscripţii egiptene din cel de-al doilea mileniu î.Hr. acordă definitiv numele cheftui primilor locuitori ai Cretei, precum şi într-un sens mai larg, popoarelor de coastă din Asia Mică şi Grecia. Această folosire a lui cheftui sugerează Creta şi migraţiile spre regiunile de coastă înconjurătoare, care ar include Siria şi Palestina. Filistenii au fost rămăşiţe ale aşa-numitelor popoare ale mării.

Canaan. Din anumite motive necunoscute, Moise omite enumerarea urmaşilor lui Put, cel deal treilea fiu al lui Ham, şi continuă cu Canaan, cel mai tânăr dintre cei patru fraţi. Ţara Canaanului a fost aşezată în mod strategic pe importanta punte dintre Asia şi Africa, între cele două mari curente culturale ale antichităţii, Mesopotamia şi Egipt. Regiunile cunoscute astăzi ca Siria, Liban şi Palestina au constituit căminul canaaniţilor.

Sidon, întâiul lui născut. Sidonienii au ocupat Ciprul şi au întemeiat colonii în Cilicia şi Caria în Asia Mică, pe diferite insule greceşti, pe Creta şi ţărmurile Mării Negre. Sidon, portul lor la mare a fost cunoscut ca Marele Sidon, pe timpul cuceririi ebraice (Iosua 11,8). Acest port la mare fenician menţionat atât în hieroglifele egiptene, cât şi în textele cuneiforme mesopotamiene, a fost cel mai puternic stat-cetate fenician din cele mai vechi timpuri. Mulţi fenicieni se numeau pe atunci ei înşişi sidonieni, chiar dacă era de fapt cetăţeni ai cetăţilor învecinate. Conducerea între cetăţile Feniciei a trecut de la Sidon la Tir, sora ei, aproximativ pe la anul 1100 î.Hr. Fenicienii au fost prietenoşi faţă de David şi Solomon şi de asemenea faţă de regatul de nord al lui Israel, însă au exercitat o rea influenţă religioasă asupra acestuia din urmă. Esarhaddon a reuşit să nimicească Sidonul în 678 î.Hr., însă Tirul, regina mării, a rămas necucerit până ce Nebucadneţar l-a subjugat după un asediu care a durat 13 ani. Ca rezultat, Sidonul a jucat încă o dată un rol important în timpul perioadei persane, însă a fost cu desăvârşire distrus de Artaxerxe al III-lea în 351 î.Hr. Aceeaşi soartă a avut

o şi Tirul câţiva ani mai târziu, când l-a ocupat Alexandru în 332 î.Hr., încheind astfel lunga şi glorioasa istorie a statelor-cetăţi feniciene.

Het. Strămoş al hetiţilor, numite Cheta de către egipteni şi Hatti în documentele cuneiforme. Hitiţii, cu capitala lor în nordul Siriei, s-au dezvoltat într-un imperiu puternic în secolul al XVII-lea î.Hr. Ei au câştigat controlul asupra unei mari părţi din Asia Mică, şi în încercarea de a extinde sfera lor de influenţă înspre sud, au ajuns în conflict cu Egiptul. Imperiul Hitit centralizat a fost mai târziu nimicit de popoarele mării şi desfăcut în multe cetăţi-state siriene. Asirienii au numit Siria Ţara Hitiţilor. Textele hitite scrise în scriere cuneiformă au fost demult descifrate şi ne-au oferit bogate informaţii cu privire la istoria, legile şi cultura acestei naţiuni. Texte scrise într-o scriere hieroglifică hitită specială au început chiar acum să-şi dezvăluie secretele lor ca rezultat al textelor în două limbi de curând descoperite.

Iebusiţii. Aceşti locuitori ai Ierusalimul pre-israelitic pare să nu fi fost decât un trib mic şi fără importanţă, deoarece nu sunt niciodată menţionaţi în afară de Biblie şi sunt limitaţi la Ierusalim în rapoartele Vechiului Testament (vezi Geneza 15,21; Numeri 13,29; Judecători 19,10.11; etc.). Solomon a făcut rămăşiţele iebusiţilor servi ai coroanei (1 Regi 9,20).

Amoriţii. Un puternic grup de popoare se aflau de la hotarul Egiptului până în Babilonia în timpul perioadei patriarhale. Ei au fost întemeietorii primei dinastii a Babilonului, dintre care Hammurabi, marele legiuitor babilonian, a fost cel mai vestit rege. Mărturiile care există arată că ei au pătruns în Mesopotamia, Siria şi Palestina în prima parte a celui de-al doilea mileniu î.Hr. şi au înlocuit clasele stăpânitoare existente în acele ţări. Pe vremea când evreii au invadat ţara, ei nu au avut de atacat decât rămăşiţe ale puternicelor populaţii amorite de pe vremuri (Numeri 21,21).

Ghirgasiţii. Menţionat numai în Biblie, acest popor a fost un trib indigen canaanit din vestul Palestinei (Iosua 24,11).

Heviţii. Deşi menţionaţi de 25 de ori în diferite texte din Vechiul Testament, heviţii au fost, totuşi, un obscur trib canaanit. Despre ei nu se ştie nimic în afară de faptul că pe timpul cuceririlor lui Iosua, ei au locuit în Gabaon (Iosua 9,7).

Archiţii. Acest popor a locuit portul maritim fenician Irkata, situat aproximativ la 16 mile nord-vest de Tripoli, la poalele muntelui Liban. Faraonul Tutmoses al III-lea a cucerit întreaga regiune în cursul celui de-al XV-lea secol î.Hr. Ea a rămas în posesia Egiptului timp de cel puţin o sută de ani, după cum arată Scrisorile Amarna din secolul al XIV-lea. Regele Tiglat-pilesser al Asiriei menţionează cetatea ca una care i-a plătit tribut în secolul al VIII-lea.

Siniţii. Această grupă a locuit în şi în jurul cetăţii Siannu, pe care Tiglat-pilesser o aminteşte împreună cu alţi vasali fenicieni prin secolul al VIII-lea î.Hr. Aşezarea ei exactă este încă necunoscută.

Arvadiţii. Arvadiţii au locuit vechea cetate Arvad, clădită pe o insulă din largul coastei nordice a Feniciei. Cetatea apare în repetate rânduri în vechile rapoarte din Babilonia, Palestina şi Egipt. Inscripţii aproximativ de prin anul 1100 î.Hr. spun că Tiglat-pilesser I a navigat pentru o vânătoare de balenă pe corăbii din Arvad. Menţionarea despre balenă ca aflându-se în Marea Mediterană pe timpul celui de-al doilea mileniu î.Hr. este semnificativă în legătură cu istoria lui Iona şi cu menţiunea despre marii monştri din Psalmi 104,26. Ezechiel 27,8.11 îi aminteşte pe arvadiţi ca bravi marinari şi războinici.

Ţemariţii. De asemenea, un popor fenician. Simirra se întâlneşte în documentele asiriene, palestiniene şi egiptene ca o bogată cetate de negustori. Faraonii egipteni Tutmes al III-lea şi Seti I au cucerit cetatea pentru Egipt prin secolele al XV-lea şi al XIV-lea î.Hr., însă în timpul perioadei de supremaţie asiriană, Simirra, ca şi alte cetăţi feniciene au ajuns tributare faţă de Tiglat-pilesser şi urmaşii săi.

Hamatiţii. Hamat a fost o faimoasă cetate antică aşezată pe principalul râu din Siria, Orontes. Ea este menţionată atât în documentele egiptene, ca şi în cele asiriene. Tiglat-pilesser al III-lea a subjugat-o, iar ea şi-a recâştigat curând independenţa şi s-a unit cu alţi vrăşmaşi ai Asiriei într-o lungă, dar nereuşită luptă împotriva acestui imperiu.

Hotarele canaaniţilor. Aici nu sunt date toate hotarele regiunii canaanite. Numai oraşele de la limita sudică a graniţei estice sunt menţionate. (Pentru o discuţie mai amplă a localizării geografice a acestor cetăţi, vezi asupra capitolului 14,3). Deşi graniţele estice şi nordice nu sunt menţionate specific, se poate presupune cu siguranţă că pustiul Arabiei de nord la răsărit şi cetatea siriană Hamat la nord, pe Orontes, au marcat graniţele regiunii canaanite. Canaaniţii erau răspândiţi de-a lungul întregii coaste feniciene şi palestiniene.

Fiilor lui Eber. După enumerarea urmaşilor lui Iafet şi Ham, Moise înscrie mai departe pe aceia ai lui Sem. Prima lui afirmaţie îi priveşte pe evrei, care, ca urmaşi ai lui Eber (cap. 11,16-26, erau semiţi). Descoperirile recente sunt o dovadă evidentă că Habiru, menţionaţi în inscripţiile babiloniene, asiriene, hetite, siriene, canaanite şi egiptene, trebuie să se afle printre aceste naţiuni în timpul celui de-al doilea mileniu î.Hr. şi că ele, după câte se pare, aveau legătură cu evreii. Există motiv să se presupună că Habiru erau urmaşii lui Eber, cum erau evreii. De asemenea, izvoare vechi se referă în mod ocazional la evrei ca Habiru. Însă este cert că nu toţi Habiru menţionaţi în documentele nebiblice erau evrei. Răspândirea excepţional de întinsă a Habiri-lor în decursul multor secole ale lumii antice poate că l-a condus pe Moise să facă neobişnuita declaraţie că Sem era tatăl tuturor fiilor lui Eber.

Fratele cel mare al lui Iafet. În ebraică această expresie îngăduie o traducere care să facă pe Iafet fratele mai mare al lui Sem, după cum redă aceasta KJV sau Sem fratele mai mare al lui Iafet, ca în RSV. Traducerea din KJV este corectă (vezi comentariul pentru cap. 5,32).

Fiii lui Sem: Elam. Acest verset îl conduce pe cititor spre căminul semiţilor, Mesopotamia şi restul Arabiei. Elam este regiunea care se mărginea la apus cu Tigrul inferior şi la nord-est cu Media. Susa, vechea capitală a Elamului (Daniel 8,2) a devenit mai târziu una dintre capitalele imperiului Persan (vezi, de ex. Estera 1,2). Săpăturile de la Susa au scos la iveală numeroase documente scrise în scriere cuneiformă, care ne permit să reconstituim cea mai veche istorie şi religie a elamiţilor. Astfel, s-a descoperit că cea mai veche populaţie a regiunii elamite a aparţinut de fapt rasei semite şi că a avut legături cu babilonienii. Cele mai vechi inscripţii elamite sunt scrise în limba babiloniană, iar cei mai vechi zei ai lor au fost împrumutaţi din regiunea Tigrului. Legăturile elamiţilor de mai târziu cu alte naţiuni cunoscute sunt totuşi obscure.

Aşur. Asiria a ocupat partea centrală a văii Tigrului, întinzându-se în nord până la munţii Armeniei şi în est până la platoul Mediei. Numele fiului lui Sem, Aşur, a fost luat pe rând de principalul zeu al asirienilor, de cea mai veche capitală a ţării, acum Calah-Shergat şi de naţiunea însăşi. Asiria apare în rapoartele istorice de la începutul celui de-al doilea mileniu d.Hr. până la nimicirea ei de către mezi şi babilonieni, în ultima parte a secolului al VII-lea. În timpul celei mai mari părţi a perioadei ei puternice, Asiria a fost biciul naţiunilor. Cruzimea ei faţă de vrăşmaşii învinşi nu a fost niciodată întrecută. Regatul lui Israel a fost nimicit de asirieni şi însuşi regatul de sud al lui Iuda de abia a scăpat.

Arpacşad. Identificat de unii comentatori cu Arrafa, regiunea dintre Media şi Asiria. Aceasta este mai probabil ţara antică a arpachitilor, între lacurile Urmia şi Van, numită după Arpacşad. (Evr. Arpacşad)

Lud. Deosebit de Ludim, menţionat în v.13, Lud poate fi identificat cu ţara lui Lubdi, care apare în vechile rapoarte ca o regiune care se află între partea superioară a râurilor Eufrat şi Tigru.

Aram. Strămoş al arameilor. În al doilea mileniu î.Hr. poporul acesta ocupa partea nordul Siriei între Mesopotamia şi Fenicia, dar mai târziu a fost împins spre sud.

Arameii nu s-au unit ca naţiune niciodată, ci au fost împărţiţi în multe triburi şi mici state-cetăţi. Damascul, cel mai puternic dintre statele aramaice, a fost în cele din urmă cucerit de Tiglatpilesser al III-lea în anul 732 î.Hr. Acest eveniment marchează sfârşitul istoriei politice a arameilor, însă cu nici un chip sfârşitul influenţei lor culturale asupra naţiunilor învecinate. Ei au fost risipiţi în toate părţile printre vechile popoare şi le-au lăsat limba şi scrierea lor. Ca rezultat, limba aramaică a devenit în foarte scurt timp mijlocul universal de comunicaţie de la hotarul Indiei în est până la Marea Egee în vest, de la Caucaz în nord până în Etiopia în sud. Timp de secole aramaica a rămas cea mai răspândită limbă folosită în Orientul Apropiat, şi a fost limba obişnuită a evreilor în timpul lui Isus.

Alt popor de origine aramaică sau strâns înrudit a fost cel al caldeenilor, un trib sudbabilonian care locuia în apropiere de Ur din Caldeea şi care a luptat împotriva asirienilor, a deţinut tronul Babilonului de mai multe ori în secolul al VIII-lea î.Hr. şi mai târziu a întemeiat marea dinastie neo-babiloniană a lui Nebucadneţar Isus, cuceritorul Ierusalimului.

Fiii lui Aram: Uz. Numele de Uz nu a fost purtat nu mai de fiul cel mare al lui Aram, ci şi de întâiul fiu al lui Nahor (cap. 22,21 Uţ) şi de un nepot al lui Seir, strămoşul horiţilor. De aceea, este greu să se limiteze Uz la o regiune bine definită. Din acelaşi motiv nu se poate determina poziţia lui Iov ca locuitor al ţării Uţ (Iov 1,1), nici să se identifice Sasi, prinţul din Uz, menţionat de regele asirian Salmanasar al III-lea. Nu se ştie nimic despre triburile aramaice Hul, Gheter şi Maş.

Arpacşad a născut pe Selah. Deoarece linia de la Arpacşad la Avraam este cercetată mai amănunţit în capitolul 11, aici Moise spune puţin despre ea. El o urmăreşte, totuşi, de-a lungul mai multor generaţii spre a arăta descendenţa lui din arabii Ioktan care erau veri cu evreii prin Eber, strămoşul lor comun.

Eber. Cu privire la legătura posibilă a lui Eber cu Habiru din izvoarele nebiblice, vezi comentariul pentru v.21.

Peleg. Peleg înseamnă împărţire. El a fost întâiul născut al lui Eber şi unul dintre strămoşii lui Avraam. Cu toate că textul vorbeşte despre o împărţire literal a pământului, este mai verosimil că termenul pământ înseamnă oamenii de pe el, ca în cap. 9,19 şi 11,1. Probabil că Moise anticipează evenimentele descrise în capitolul următor, încurcarea limbilor şi risipirea care a rezultat a popoarelor. Observaţiile sale făcute în cap. 10,5.20.31 despre diversitatea limbilor trebuie să fie înţelese în acelaşi fel. Dacă încurcarea limbilor a avut loc aproximativ pe vremea naşterii lui Peleg, putem înţelege cu uşurinţă de ce a primit el numele de Peleg, împărţire. Pe vremea lui s-a împărţit pământul.

Ioctan. Ioctan, fratele lui Peleg a fost strămoşul unui grup important, arabii Ioctan. Descendenţa arabilor din vest, sau cuşiţi, este dată în v.7, în timp ce genealogia descendenţilor arabi este redată în capitolele de mai târziu ale Genezei. A treia grupă de arabi descrisă aici pare că s-a aşezat în părţile de est, centrală şi sud-vest ale Arabiei. Despre ei se cunoaşte mult mai puţin decât despre celelalte două grupuri arabe.

Almodad şi Şelef. Numele Almodad încă nu a fost găsit în izvoarele nebiblice, deci în afară de această scurtă informare din acest text nici o identificare nu este posibilă. Şelef poate să fi fost un popor arab, Salapeni, amintiţi de Ptolemeu.

Adoram. Adramiţii, triburile arabe sudice. Uzal şi Dikla nu au fost încă identificate.

Seba. Aşa cum s-a observat deja în legătură cu explicaţia despre Seba cuşitul din Arabia sudică (vezi v.7), sabeeni ioctaniţi probabil că sunt arabii din nord care sunt numiţi astfel. Ei sunt menţionaţi în inscripţiile lui Tiglat-pilesser al III-lea şi Sargon al II-lea (secolul VIII î.Hr.) ca aliaţi ai lui Aribi. Nu se cunoaşte nimic despre Obal şi Abimael.

Ofir. Desemnează atât un popor cât şi o ţară. Cu toate că este des menţionat în Vechiul Testament, aşezarea precisă este încă necunoscută. Deoarece corăbierilor lui Solomon le-au trebuit trei ani spre a încheia o călătorie din Eţion-Gheber, port la Marea Roşie (1 Regi 9,28; 10,11.22, etc.), Ofir trebuie să fi fost o ţară îndepărtată. Cercetătorii au identificat-o cu regiunea sud-estică a Arabiei, cu o fâşie pe coasta de est a Golfului Persic numită Apir de către elamiţi sau cu India. Produsele importante din Ofir, aur, argint, fildeş, maimuţe şi păuni, pot fi în favoarea identificării mai degrabă cu India decât cu Arabia. Dacă Ofirul a fost în India este greu de explicat de ce toţi ceilalţi descendenţi ai lui Ioctan care pot fi identificaţi au migrat către est spre subcontinentul Indiei după ce a fost scrisă Geneza, deoarece Moise îi fixează pe toţi descendenţii lui Ioctan în limite geografice clare (vezi v.30). După o altă explicaţie, Ofir, din tabela naţiunilor, a fost în Arabia, în timp ce aceea a expediţiilor lui Solomon a fost în India. Totuşi, cea mai recentă dovadă acceptabilă întemeiată pe inscripţiile egiptene pare să identifice Ofirul cu Punt, care se înţelege a fi regiunea Somaliei britanice şi franceze.

Havila şi Iobab. Până acum nu este nici unul identificat.

Ei au locuit. Locurile amintite nu pot fi identificate cu certitudine. Meşa poate că este Mesene la capătul de nord-vest al Golfului Persic, şi Sefar poate că este cetatea Saprafa din Ptolemeu şi Pliniu, acum Dofar, pe coasta sud-estică a Arabiei. Un munte înalt care stă în imediata apropiere a Dofar-ului şi corespunde cu muntele răsăritului, amintit în raportul inspirat, pare să favorizeze această identificare.

Fiii lui Sem. Enumerarea urmaşilor lui Sem este concisă, în cuvinte asemenea acelora ai lui Iafet şi Ham în v.5 şi 20. Fără îndoială că numele date în acest tabel al naţiunilor se referă în primul rând la triburi şi popoare, şi numai în mod indirect la indivizi.

Acestea sunt familiile. Discutarea amănunţită a numelor, identificarea lor şi alte informaţii despre naţiunile menţionate arată tabela biblică a naţiunilor ca fiind un document vechi şi demn de încredere. Multe din nume apar în izvoare nebiblice ale primei jumătăţi a celui de-al doilea mileniu î.Hr., unele vechi de prin anul 2000 î.Hr., sau poate chiar mai vechi. Rapoartele vechi fiind fragmentare, unele naţiuni apar numai în rapoarte comparativ de dată târzie. Mezii, de exemplu, nu apar în documentele profane mai devreme decât secolul al IX-lea î.Hr. Aceasta nu înseamnă că astfel de naţiuni nu au existat în vremurile mai vechi, ci mai degrabă că nu au fost găsite rapoarte din partea lor sau despre ele. Unii, ca arabii Ioctan, poate că au avut puţine legături cu naţiunile ale căror rapoarte le posedăm. Continua descoperire a materialului de vechi izvoare istorice poate fi de aşteptat să răspândească lumină mai multă asupra Genezei 10.

Tabela proclamă unitatea rasei umane, declarând că toţi am descins dintr-un izvor comun. Diferiţi cum sunt acum în aşezarea lor geografică, înfăţişarea lor fizică sau particularităţile lor naţionale, toţi pot să-şi urmărească înapoi originea lor spre Noe şi cei trei fii ai lui. Această listă condamnă toate teoriile care ar urmări înapoi să identifice spre părinţi originari diferiţi ai omenirii. Lista, constituie mai departe, dovada care sprijină motivul împrăştierii neamurilor, ca fiind cauzată de amestecarea limbilor descrisă în capitolul următor. Moise (Deuteronom 32,8) şi Pavel (Fapte 17,26) afirmă amândoi că atribuirea teritoriului a fost făcută de Dumnezeu. Comentariile lui Ellen G. White

1 PP 117

10 8T 213