Astfel de făgăduinţe. [aceste făgăduinţe, KJV]. Adică făgăduinţele din cap. 6,17.18 (cf. 2 Petru 1,4). 2 Corinteni 7,1 încheie firul de gânduri început în cap. 6,14. Datorită acestor făgăduinţe, corintenii trebuiau să urmărească desăvârşirea caracterului. Aceste privilegii minunate sunt pierdute când lipsa sfinţeniei şi a curăţiei este îngăduită să pătrundă în viaţă, deoarece astfel de lucruri îi descalifică pe oameni ca fiii ai lui Dumnezeu. Pentru a intra într-o astfel de legătură intimă cu Dumnezeu, credincioşii trebuie să experimenteze atât puterea lui Dumnezeu de curăţire continuă de păcat, cât şi dezvoltarea continuă a caracterului creştin. Părtăşia cu lumea este numai a celor care sunt străini de Dumnezeu.

Preaiubiţilor. Oamenii trebuie să reflecte caracterul iubitor al lui Dumnezeu în legăturile lor cu alţii copii ai casei credinţei. Adevărata religie stimulează totdeauna duioşia inimii. Să ne curăţim. Oamenii nu sunt în stare să se cureţe pe ei înşişi, deoarece nu există în om o putere care să respingă păcatul (Romani 7,22-24). Credinciosul poate fi făcut sfânt numai dacă-I îngăduie lui Dumnezeu să lucreze în el şi prin el (Filipeni 2,12.13; cf. 1 Petru 1,22). Creştinul trebuie să facă uz de mijloacele făgăduite de Dumnezeu pentru curăţire. Dumnezeu trezeşte voinţa, ca oamenii să o poată folosi. Armura lui Hristos este la îndemâna tuturor creştinilor, dar lor le revine răspunderea să

o îmbrace (Efeseni 6,10.11). Puterea şi harul lui Dumnezeu nu acţionează în omul care nu-şi pune la lucru mintea şi voinţa. Dumnezeu este cu cel care luptă lupta cea bună a credinţei şi-i va da biruinţă (1 Timotei 6,12; vezi la Romani 8,37).

Întinăciune. [murdărie, KJV]. Sau poluare, contaminare, întinare. Atunci când se aplică la trup, această expresie se referă la tot felul de păcate pentru a căror comitere se recurge la diferite căi ale trupului. Atunci când se referă la duh, această expresie se referă la păcatele făcute cu mintea, ca de pildă gândirea de rău, mândria şi ambiţia. Vezi la Marcu 7,15.23; 2 Corinteni 10,4.5.

Să ne ducem... până la capăt. [desăvârşind, KJV]. Gr. epiteleo, a desăvârşi, a duce la ţintă. Pavel vorbeşte aici despre creşterea prezentă, care îşi va atinge ţinta cândva.

Sfinţirea. Vezi la Matei 5,48; 2 Petru 3,18. Sfinţirea este lucrarea care durează o viaţă întreagă, ceva ce nu este împlinit printr-un singur act sau la un moment dat al vieţii. Sunt indicate două stadii ale vieţii creştine. Primul este îndreptăţirea, sau curăţirea, şi îmbrăcarea omului nou făcut după... sfinţenie [creat... în sfinţenie] (Efeseni 4,24). Al doilea este sfinţirea sau dezvoltarea în continuare a omului nou, până la măsura desăvârşirii. Primul îl poate realiza numai Dumnezeu, cu consimţământul omului, prin pocăinţă şi acceptare. În al doilea stadiu, Dumnezeu şi omul conlucrează pe tot parcursul vieţii credinciosului (Filipeni 3,12-16).

Îndreptăţirea este poarta de intrare în faza sfinţeniei. Ea cuprinde iertarea păcatelor, împăcarea şi renaşterea. Un om trebuie să se afle pe calea cea dreaptă înainte de a putea merge drept. La îndreptăţire, condiţia primordială pentru credincios este credinţa (Romani 3,20.28). Experienţa aceasta are loc chiar în debutul vieţii creştine şi trebuie să fie repetată dacă intervine căderea. În clipa în care un om devine părtaş de fire dumnezeiască (2 Petru 1,4) şi viaţa spirituală e sădită înăuntrul lui (Romani 6,4), el este obligat să lucreze în colaborare activă cu Dumnezeu. Creştinul trebuie să conlucreze cu Dumnezeu, folosindu-se de resursele divine de har şi putere: studiul Bibliei şi meditaţia, rugăciunea personală şi publică, închinarea personală şi publică şi exerciţiul spiritual prin slujirea celorlalţi. Trupul se împleteşte cu duhul în lucrarea de sfinţire (1 Corinteni 1,8; Coloseni 1,28; 1 Tesaloniceni 5,23). Vezi la Romani 3,28; 4,3.8.

Conlucrarea cu Dumnezeu în lucrarea de sfinţire cere acceptarea necondiţionată a standardului lui Dumnezeu de sfinţenie. Standardul de bază este chiar natura şi caracterul lui Dumnezeu (Exod 15,11; Isaia 6,3; Matei 5,48; 1 Petru 1,15; Apocalipsa 4,8). Pentru ca omul să poată înţelege ceva din caracterul Lui sfânt, Dumnezeu ne-a dat Legea Sa sfântă, care este o transcriere a caracterului Său (Psalmi 19,7-10; Romani 7,12) şi conturează tipul de caracter pe care El ar vrea ca noi să-l dezvoltăm. Pe măsură ce, zi după zi, viaţa este măsurată după acest standard divin, harul şi puterea lui Dumnezeu transformă caracterul omului pentru a se asemăna caracterului Lui desăvârşit (vezi la Corinteni 3,18). În felul acesta, chipul Creatorului, pierdut atunci când omul a păcătuit, este refăcut (Geneza 1,26.27; 2 Corinteni 3,18). Dezvoltarea unui caracter creştin este o preocupare permanentă pe tot parcursul vieţii. Numai când se încheie timpul de probă, creştinul care a căutat sfinţenia conştiincios şi consecvent se va sfinţi şi mai departe vezi Apocalipsa 22,11.12). Mulţi creştini cu numele nu ajung la înălţimea cerută în ceea ce priveşte sfinţenia şi adevărata sfinţire, din cauză că trec cu vederea sau preţuiesc foarte puţin standardul lui Dumnezeu de sfinţenie. Ei sunt mulţumiţi cu o ascultare mediocră sau cu jumătate de inimă şi aspiră numai la forma evlaviei, tăgăduindu-i însă puterea (vezi la Matei 7,21-27; 2 Timotei 3,5).

Sfinţenia despre care vorbeşte Pavel vine numai printr-un contact vital, spiritual cu Dumnezeu. Acest contact are loc prin comuniunea cu El, prin studierea Cuvântului Său (Ioan 17,17; 1 Petru 1,22) şi prin mijlocirea Duhului Sfânt (Romani 8,26; 1 Tesaloniceni 2,13).

Frică de Dumnezeu. Vezi la Psalmi 19,9. Adevărata sfinţire are loc în viaţa credinciosului care este mereu conştient că se află în prezenţa lui Dumnezeu. Un respect sfânt pentru Dumnezeu este esenţial pentru desăvârşirea [ducerea până la capăt a] sfinţeniei. Conştienţa prezenţei divine duce la adevăratul respect. Pe măsură ce ochiul credinţei priveşte la Dumnezeu, în suflet e cultivată o ură intensă împotriva păcatului şi o dorinţă înfocată după neprihănire. Să te temi de Dumnezeu înseamnă să trăieşti în fiecare clipă sub privirea părintească a unui Dumnezeu sfânt. Frica de Domnul este temeiul închinării, ascultării şi slujirii sfinte.