Lumina cea de aur dispare-n depărtări Și-amurgul serii crește pe munți, câmpii, cărări. Și ostenita turmă în staul s-a culcat, ||:Dar, din o sută, astăzi, e-un suflet ce-a plecat!:|| Și întristat Păstorul spune către toți iubiții Lui; Întotdeauna Eu îi număr pe toți credincioșii Mei; Iar de găsesc vr'un suflet lipsă și pierdut în depărtări, Eu plec de a-l aduce iar pe bunele cărări.
Și-ndată El Se duce la șes, tot printre spini, Prin văi cu ape tulburi, pe stânci din înălțimi, Și-l cată, ca să-l scoată, din loc întunecos, ||:Să-l duc-apoi din noapte, la locul luminos.:|| Iar când îl caută, îl cheamă cu glas blând îndurerat: „O, scumpe și iubite suflet, azi de ce te-ai depărtat? Să vii, să vii iarăși la Mine, pentru a te odihni, Și-ți dau solemn făgăduința de-a te mântui!”
Și astăzi are grijă Păstorul bun de-ai Săi; Cu glasu-I blând îndeamnă pe toți, și buni și răi, Și cine Îl ascultă, de moarte va scăpa ||:Și în lumină mare, cu El va rămânea.:|| Dar voi ce stați în întuneric și cu sufletul pătat, Pe care veșnic vi-l apasă jugul celui necurat, Luați aminte, cât timp este, astăzi, nu mai zăboviți, Și vă întoarceți la lumină să fiți mântuiți!