Leviticul 1

1

Domnul a chemat pe Moise. Dumnezeu făgăduise că atunci când va fi ridicat Cortul Întâlnirii, va vorbi cu Moise din sanctuar. Dumnezeu vorbise cu el mai înainte de pe munte, dar acum avea să vorbească de pe tronul harului (Exod 25,22). Acum El împlineşte această făgăduinţă şi-l cheamă pe Moise să vină mai aproape, pentru ca prin el să poată instrui poporul cum să se apropie de Dumnezeu şi de sanctuar.

De această instruire era nevoie urgentă. Israel avea doar o concepţie vagă despre sfinţenia lui Dumnezeu şi păcătoşenia păcatului. Poporul avea nevoie să fie învăţat cu privire la primele principii de respect şi închinare. Ei trebuiau să afle că nu numai că era Dumnezeu sfânt, ci şi casa Lui şi chiar cele înconjurătoare. Ei trebuiau să ştie că numai cel sfânt se poate apropia de Dumnezeu şi poate veni în prezenţa Lui. De aceea, ei nu-şi puteau permite să intre în locaşul lui Dumnezeu, ci doar să se apropie până la uşa curţii, şi să aducă jertfă cu smerenie şi căinţă. Preoţii aveau s-o primească de la ei pentru Dumnezeu, să ducă sângele şi să ardă tămâia în prima despărţitură. Nici chiar preoţii nu puteau să intre în a doua despărţitură a sanctuarului pentru a sluji. Această lucrare era rezervată numai pentru marele preot, care după o adâncă cercetare de inimă avea acces în locaşul prea sfânt pentru câteva minute, o singură zi pe an, în marea zi de ispăşire. După aceasta, Sfânta Sfintelor rămânea închisă pentru încă un an. Dumnezeu este într-adevăr cel mai sfânt.

Prin mielul junghiat, prin viţel, berbece, ţap, turturele, porumbei, prin stropirea sângelui asupra altarului arderilor de tot, asupra altarului tămâierii, înspre perdea, sau pe chivot, prin învăţătura şi mijlocirea preoţiei, Israel trebuia să înveţe cum să se apropie de Dumnezeu. Ei nu aveau să fie lăsaţi în deznădejde când se aflau în faţa condamnării sfintei Legi a lui Dumnezeu. Există o cale de scăpare. Mielul lui Dumnezeu avea să moară pentru ei. Prin credinţa în sângele Său ei pot să intre în comuniune cu Dumnezeu. Prin mijlocirea preotului ca înlocuitor, ei puteau să intre în sanctuar să apară chiar în sala de audienţă a Celui Prea Înalt. Pentru cel credincios din Israel, această ocazie preînchipuia timpul când poporul lui Dumnezeu va avea o intrare slobodă în locul prea sfânt, prin sângele lui Isus (Evrei 10,19).

Dumnezeu a dorit să-l înveţe pe Israel toate aceste lucruri prin sistemul jertfelor. Acesta era pentru ei calea mântuirii. Ea le oferea speranţă şi curaj. Cu toate că Legea lui Dumnezeu, cele Zece Porunci, îi condamna din cauza păcatelor lor, faptul că Mielul lui Dumnezeu avea să moară pentru ei le dădea speranţă. Sistemul jertfelor a constituit pentru Israel Evanghelia. Ea arăta calea comuniunii şi părtăşiei cu Dumnezeu. Există anumiţi creştini care nu văd o mare importanţă sau valoare în serviciile de la Templu, date pe care divină, cu toate acestea, planul Evangheliei mântuirii, aşa cum este descoperit în Noul Testament, devine mai clar prin înţelegerea Vechiului Testament. De fapt, cel care înţelege sistemul levitic aşa cum este prezentat în Vechiul Testament poate înţelege şi aprecia mult mai bine Evanghelia, aşa cum se află în Noul Testament. Una o prefigurează pe cealaltă şi este un tip al ei.

Din Cortul Întâlnirii. Ca urmare a păcatului, omul fusese alungat din căminul său din paradis, unde s-a bucurat de comuniune deschisă Făcătorul său. Din cauză că omul nu mai era capabil să locuiască împreună cu Dumnezeu, El a consimţit să coboare şi să locuiască cu omul. Prin urmare, Dumnezeu Îl instruise pe Moise: Să-Mi facă un locaş sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor (Exod 25,8). Moise l-a făcut, şi slava Domnului a umplut cortul (Exod 40,34). Ce iubire minunată! Dumnezeu nu putea suporta să fie despărţit de ai Săi, şi iubirea Lui a întocmit un plan prin care putea să locuiască în mijlocul lor! El avea să meargă cu ei în călătoriile lor prin pustie şi, în cele din urmă, avea să-i conducă în Ţara Făgăduinţei.

2

Un dar. Ebraicul gorban din verbul garab, a aduce aproape, a apropia. Jertfa arderii de tot era de două feluri: obligatorie şi de bună voie. Anumite jertfe ale arderii de tot veneau la timpuri hotărâte şi erau prezentate de preoţi în numele întregii naţiuni. Acestea cuprindeau şi arderea de tot zilnică (Exod 29,38-42; Numeri 28,3-8), jertfa de Sabat a arderii de tot (Numeri 28,9.10), şi jertfele arderii de tot pentru sărbătoarea lunii noi, Paşte, Cincizecime, sărbătoarea trâmbiţelor (Numeri 28,11 la 29,39). Alte jertfe obligatorii pentru arderea de tot erau de natură ocazională şi erau aduse de persoane. Astfel erau jertfele de la consacrarea unui preot (Exod 29,15-18; Levitic 8,18-21; 9,12-14), la naşterea unui copil (Levitic 12,6-8), la curăţirea de lepră (cap 14,19.20), la pângărirea ceremonială (cap. 15,14.15.30) şi la facerea unei juruinţe de Nazireu (Numeri 6,13-16). Jertfele de ardere de tot voluntare puteau fi aduse de persoană în orice vreme, dar trebuiau să se conformeze în toate privinţele la aceleaşi reguli, care guvernau jertfele arderii de tot obligatorii (vezi Numeri 7; 1 Regi 8,64). Regulile din Levitic 1 se ocupă în mod deosebit cu jertfele arderii de tot de bună voie, cu toate că ritualul era asemănător şi pentru celelalte.

3

Dacă darul lui va fi o ardere de tot. Dacă garbon-ul lui va fi ?lah. ?lah, cuvântul ebraic obişnuit pentru jertfa arderii de tot, sau darul arderii de tot, înseamnă ceea ce merge în sus, sau ceea ce se înalţă. Alt termen folosit numai de două ori, este kalil, care înseamnă întreg. Cuvintele acestea derivă din faptul că jertfele arderii de tot erau arse pe altar în întregime, şi după cum fumul se ridica, tot aşa se înălţa şi jertfa, simbolic, la Dumnezeu. Traducerea Donay foloseşte cuvântul olocaust, ceea ce însemnă aceea ce este ars în întregime. Aceste nume descriu corect jertfa arderii de tot. Din ea nu era mâncată nici o parte, cum era cazul cu alte jertfe, totul era ars şi înălţat la Dumnezeu în flăcări, ca un miros bineplăcut (v.9). Nu se reţinea nimic. Totul Îi era dat lui Dumnezeu. Aceasta însemna consacrare deplină.

Jertfele pentru arderea de tot sunt primele jertfe amintite după potop, când Noe, a adus arderi de tot pe altar (Geneza 8,20). Apoi, ele sunt amintite în porunca lui Dumnezeu către Avraam de a aduce pe fiul său ca ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune (Geneza 22,2). Cartea lui Iov, poate cea mai veche din Biblie, raportează cum Iov se scula dis de dimineaţă şi aducea... o ardere de tot. Căci zicea Iov: Poate că fii mei au păcătuit şi au supărat pe Dumnezeu în inima lor (Iov 1,5). După cât se pare, Iov credea că arderea de tot adusă de el putea să abată mânia lui Dumnezeu, chiar dacă fiii lui nu aduseseră nici o jertfă pentru ei înşişi, şi nici nu-şi dădeau seama că păcătuiseră. Rabinii aveau o zicală: Arderea de tot face ispăşire pentru călcările de lege ale lui Israel.

Arderile de tot erau cele mai vechi dintre toate jertfele şi cele mai caracteristice şi cuprinzătoare, înglobând în ele elementele esenţiale tuturor jertfelor. Importanţa lor se vede din faptul că timp de secole ele au fost singurele jertfe care au existat. Mai târziu, când au fost poruncite şi alte jertfe, era prevăzut în mod expres că ele nu trebuiau să ia locul arderii de tot, ci erau numai un adaos la arderea de tot continuă (vezi Numeri 28,10; 29,16; etc.)

Cu toate că jertfele zilnice de dimineaţa şi de seara, obligatorii chiar şi în ziua ispăşirii, erau pentru naţiune, ele mai serveau şi un scop definit pentru israelitul ca individ. În cele din urmă, când serviciul sanctuarului a fost instituit la Ierusalim, Dumnezeu a poruncit ca toate jertfele să fie aduse acolo, şi numai preoţii să slujească la altar. Deşi aceasta centraliza închinarea şi tindea spre uniformizare, fiind astfel folositoare, ea crea greutăţi pentru cei care locuiau la o oarecare depărtare de sanctuar. O călătorie din Galilea până la Ierusalim avea să dureze multe zile, poate chiar săptămâni, dacă se aducea şi un animal de jertfă. În călătoria lui spre casă, omul putea să păcătuiască iarăşi şi ar fi trebuit să facă o nouă călătorie. Fără îndoială că acest fapt ar fi dat naştere la o situaţie imposibilă. Pentru el, jertfa zilnică de dimineaţă şi de seară constituia o soluţie fericită.

Animalele permise pentru serviciile zilnice erau obţinute cu bani rezultaţi din contribuţia întregului popor. În fiecare dimineaţă, pe altarul arderii de tot era jertfit un miel pentru naţiunea întreagă, iar seara slujba era repetată. Jertfa acestei arderi de tot cuprindea o ispăşire temporară pentru naţiune, până la vremea când putea să vină păcătosul însuşi pentru a aduce propria jertfă. Aceste jertfe naţionale făceau pentru naţiune acelaşi lucru pe care Iov îl avea în minte, când zicea: Poate că fiii mei au păcătuit şi au supărat pe Dumnezeu în inima lor (Iov 1,5). Iov nu ştia dacă fiii lui au păcătuit. Dar se putea ca ei să fi păcătuit. Şi astfel, pentru a-i acoperi, până când trebuiau să aducă ei înşişi jertfa, Iov a lucrat pentru ei. În acelaşi fel, arderea de tot zilnică pentru naţiune acoperea pe Israel până ce fiecare putea să aducă jertfa individuală. Talmudul învaţă că jertfa de dimineaţă făcea ispăşire pentru păcatele săvârşite în timpul nopţii, iar jertfa de seară pentru păcatele săvârşite în timpul zilei.

Arderea de tot zilnică era arsă pe altar, dar la un foc slab, în aşa fel ca o jertfă să dureze până de avea să fie pusă pe altar următoarea (Levitic 6,9). Jertfa de seară dura până dimineaţa, şi jertfa de dimineaţă până seara. În felul acesta, pe altar era întotdeauna o jertfă care oferea ispăşirea provizorie pentru Israel. Când un om păcătuia, deşi nu era în măsură să vină imediat la sanctuar, sau chiar timp de săptămâni ori luni, el ştia că pe altar era o jertfă pentru el şi că era acoperit, până când putea să aducă propria jertfă spre a confirma pocăinţa.

Această prevedere plină de îndurare pentru păcătoşii din vechime constituie o puternică speranţă pentru păcătosul de astăzi. Sunt vremuri când păcătuim, dar nu ne dăm seama de aceasta până mai târziu şi nu le mărturisim imediat. Ce mângâiere este să ştim că Hristos este întotdeauna gata să ne acopere cu haina dreptăţii Sale, până ajungem să înţelegem situaţia noastră, că El niciodată nu ne părăseşte, sau nu ne respinge şi că, înainte ca să venim la El, a luat o măsură necesară pentru mântuirea noastră. Dar fie ca nimeni să nu profite de acest lucru spre a întârzia mărturisirea.

Cu toate că arderile de tot despre care este vorba în Levitic 1 sunt de bună voie, totuşi când sunt aduse, după cum s-a observat deja, ritualul care trebuia să fie urmat era precis şi strict. În felul acesta, izraeliţii învăţau ce înseamnă ascultarea implicită. Dumnezeu putea să ierte, Dumnezeu vrea să ierte, dar trebuia să aibă loc o supunere absolută faţă de instrucţiunile divine. Acela care dorea să se apropie de Dumnezeu trebuia să o facă în felul arătat de Dumnezeu. El primea numai acea închinare care era în concordanţă cu voia Sa – nu aceea care ni se pare nouă ca fiind cea mai bună şi mai eficientă, nu aceea despre care am putea crede că se adaptează cel mai bine la ocazie, nu aceea care pare să aducă cele mai grabnice venituri sau cei mai mulţi bani, ci numai aceea pe care o aprobă Dumnezeu şi asupra căreia El poate să lase binecuvântarea Sa.

Pentru arderile de tot erau folosite patru feluri de vieţuitoare: viţei, oi, ţapi, păsări. Aducătorul putea să o aleagă pe care o dorea. Desigur, bogatul îşi putea permite să aducă un viţel. Săracul care îşi putea îngădui numai un porumbel sau o turturea avea să aducă una din aceste păsări. În mod semnificativ, Maria, mama lui Isus, a adus două turturele la Templu ca dar după naşterea de copil (vezi Levitic 12,8; Luca 2,22-24). Iosif şi Maria erau oameni săraci: Leul şi vulturul, regi printre animale şi păsări, fiind necurate, nu se foloseau la jertfe, ci mai degrabă mielul şi porumbelul. Dumnezeu nu Se uită la spiritul înălţat şi mândru, ci va primi pe cel blând şi smerit.

Arderea de tot de bunăvoie era un dar din iubire, de dedicare, de consacrare. Ea era adusă într-un spirit de bucurie lui Dumnezeu. Ea era mai mult decât un dar, era dăruirea de sine, o jertfă vie. Astăzi nu mai aducem arderi de tot, dar ar fi bine să aplicăm spiritul care insufla jertfele arderii de tot la trăirea zilnică a vieţii de creştin. Lui Dumnezeu încă Îi place o slujire adusă de bună voie şi cu bucurie (2 Corinteni 9,7).

Parte bărbătească fără cusur. Vita pentru jertfă să fie fără cusur, ca să fie primită; să n-aibă nici un cusur în ea (Levitic 22,21). Aceasta scoate în evidenţă faptul că Dumnezeu cere de la noi tot ce-i mai bun. Este posibil să nu fim bogaţi sau în stare să-I aducem lui Dumnezeu daruri mari, dar ce dăm trebuie să fie desăvârşit. Trebuie să aducem doar ce avem mai bun. Nu trebuie să-I aducem lui Dumnezeu ceva de mică valoare – un ban defectuos, o proprietate insalubră, resturi de timp neocupat. Noi trebuie să-I slujim lui Dumnezeu cu tot ce avem mai bun.

Să fie plăcut Domnului. Mai degrabă, ca să poată fi primit înaintea Domnului (RSV). Dăruitorul trebuia să-l (darul) aducă la uşa Cortului Întâlnirii, dar ea avea să fie primită înaintea Domnului. Acelaşi cuvânt ebraic tradus aici de bunăvoie este redat primit în versetul 4.

4

Primit de Domnul. Animalul adus ca jertfă era considerat ca un înlocuitor pentru păcătos. Animalul trebuia să fie primit pentru el, adică în locul lui. Având în vedere că înlocuitorul era un simbol al lui Hristos, acesta trebuia să fie desăvârşit (cap. 22,25).

O parte solemnă şi esenţială a ritualului era punerea mâinii aducătorului pe capul jertfei. Cuvântul samk, a pune, înseamnă a se rezema cu greutatea cuiva, un act prin care păcătosul pocăit reprezenta deplina dependenţă de înlocuitorul lui. Cât despre însemnătatea acestui lucru, comentatorii vechi şi moderni înţeleg că aceasta înseamnă un transfer simbolic al păcatelor de la jertfitor la jertfă, sau substituirea jertfei spre a muri în locul păcătosului. Punerea mâinilor pe capul jertfei este un ritual obişnuit, prin care are loc substituirea, sau transferarea păcatelor. În fiecare jertfă există ideea de substituire, jertfa ia locul omului păcătos. (Jewish Encyclopedia vol.2, p.286, art. Ziua Ispăşirii).

Având în vedere că acum creştinii pun prin credinţă păcatele lor asupra lui Isus, Mielul lui Dumnezeu, pare potrivit a afla în slujba de jertfă o ceremonie care să simbolizeze acest lucru. În ritualul arderii de tot aflăm oglindit acest lucru, de fapt, punerea mâinii era necesară în toate cazurile în care era vorba de păcat. Creştinul vede în ceremonia punerii mâinii şi a rezemării asupra jertfei un simbol al dependenţei lui de Hristos pentru mântuire. Rezemându-ne astfel, noi punem păcatele noastre asupra Lui, iar El ia locul nostru pe altar, o jertfă sfântă, plăcută lui Dumnezeu (Romani 12,1).

Urmând instrucţiunile date de Dumnezeu, păcătosul pocăit putea fi sigur că jertfa a fost primită în locul lui. Tot aşa, noi putem fi siguri că, urmând directivele lui Dumnezeu, putem fi primiţi de Hristos, Înlocuitorul nostru, ştiind că El ia locul nostru pe altar, - că El a făcut cu adevărat acest lucru pe cruce. El a murit pentru noi, în locul nostru, şi pentru că El a murit, noi vom trăi.

5

Să junghie viţelul. Noi nu putem crede că un om normal ar avea plăcere să împlânte cuţitul într-o victimă nevinovată, chiar dacă acea victimă ar fi doar un animal. Cu toate acestea, Dumnezeu cerea acest lucru aducătorului. În vremurile de mai târziu, junghierea o făceau preoţii, deşi intenţia de la început a lui Dumnezeu a fost ca păcătosul însuşi să facă lucrul acesta. Aceasta experienţă trebuie să fi fost pentru păcătos penibilă şi dureroasă, pentru că el ştia că păcatul lui a făcut să fie necesară moartea. Ea îl impresiona şi îl determina să ia hotărârea să nu mai păcătuiască. El vedea pe viu rezultatul păcatului. Acesta nu însemna numai moartea, ci moartea unui nevinovat. Ce alt rezultat putea să aibă ceremonia aceasta, decât să creeze în păcătos o ură faţă de păcat şi o solemnă hotărâre de a nu mai avea de a face cu el?

Prima învăţătură pe care Dumnezeu dorea s-o dea lui Israel prin sistemul jertfelor era că păcatul înseamnă moarte. Această învăţătură a fost imprimată repetat în inima lor. Pe parcursul întregului an, în fiecare dimineaţă şi seară, era jertfit un miel pentru naţiune. Zi după zi, oamenii aduceau jertfele lor pentru păcat şi arderile de tot la sanctuar. În fiecare caz era junghiat un animal, iar sângele era dus în locul arătat. Pe fiecare ceremonie şi pe fiecare slujire era imprimată învăţătura: Păcat înseamnă moarte.

Învăţătura aceasta este necesară tot atât de mult în vremea noastră, pe cât a fost şi în zilele din vechime. Unii creştini iau păcatul prea uşor. Ei îl consideră un aspect trecător al vieţii, pe care omenirea îl va depăşi. Alţii consideră păcatul ca fiind regretabil dar inevitabil. Toţi au avut nevoie să li se imprime în minte cu putere învăţătura că păcatul înseamnă moarte. Noul Testament declară în mod precis că plata păcatului este moartea (Romani 6,23), dar mulţi nu reuşesc să înţeleagă importanţa acestei declaraţii. O concepţie mai realistă a păcatului şi morţii, ca fiind inseparabil legate, ar ajuta mult la aprecierea şi înţelegerea Evangheliei. Pentru creştin aceasta conţine învăţătura importantă că noi am fost vinovaţi, apoi o repulsie faţă de păcat şi, în cele din urmă, o profundă recunoştinţă faţă de Dumnezeu, deoarece prin moarte vine mântuirea. Hristos a murit pentru mine. Eu ar fi trebuit să mor, pentru că am păcătuit, şi plata păcatului este moartea. Dar pentru mine a murit Hristos. El a mers la Calvar în locul meu! Ce măsură potrivită de prevedere! Ce iubire minunată!

Sângele să-l stropească. Aducătorul de jertfă îşi terminase lucrarea. El îşi adusese jertfa, îşi mărturisise păcatul, şi junghiase victima. Acum începea slujba sângelui. În timp ce sângele ţâşnea, alături se afla un preot şi-l strângea într-un vas. Apoi stropea sângele de jur împrejur pe altarul arderii de tot. Cuvântul tradus aici stropească, înseamnă literal a împrăştia. Este folosit la împrăştierea prafului (Iov 2,12), a cărbunilor aprinşi (Ezechiel 10,2), a apei (Numeri 19,13), etc. După Talmud, preotul oficiant stropea sângele spre altar în două locuri, la colţurile de nord-est şi sud-vest, în aşa fel încât acesta să atingă toate cele patru părţi ale altarului. Din motive sanitare, probabil că acesta se făcea pe partea dinăuntrul altarului. Partea de sânge nefolosit era vărsat la piciorul altarului. Mai târziu, la Templul din Ierusalim, surplusul de sânge era dirijat cu ajutorul unui canal de scurgere din ţiglă, care îl transporta în răul Chedron.

Dumnezeu a căutat să întipărească în mintea celor din Israel gândul că iertarea de păcat se poate obţine numai prin mărturisire şi slujirea sângelui. Ei trebuiau să înţeleagă preţul nemărginit de mare al iertării. Iertarea este mai mult decât a trece cu vederea greşelile. Pe Dumnezeu Îl costă ceva pentru a fi în măsură să ierte, Îl costă o viaţă, chiar viaţa Fiului Său.

Unora, moartea lui Hristos le apare ca nefiind necesară. Dumnezeu putea, sau trebuia, consideră ei, să ierte fără Golgota. Lor nu li se pare crucea ca o parte integrantă şi vitală a ispăşirii. Ar fi bine dacă creştinii ar contempla azi mai mult preţul mântuirii lor. Iertarea nu este o chestiune simplă. Prin sistemul ceremonial Dumnezeu i-a învăţat pe cei din poporul Israel că iertarea se putea obţine numai prin vărsare de sânge. Noi avem nevoie acum de această învăţătură. În sistemul jertfelor lui Israel trebuie să fie aflate principiile fundamentale ale trăirii sfinte. Vechiul Testament conţine principii fundamentale. Cel care este întemeiat întru totul pe el va fi în stare să ridice o zidire care nu va cădea când vin ploile şi suflă vânturile. El va fi zidit pe temelia apostolilor şi prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos (Efeseni 2,20).

6

Să jupoaie arderea de tot. La început, aducătorul însuşi făcea acest lucru, dar mai târziu această parte a ritualului a fost preluată de leviţi. În pustie cei care au participat la slujire au fost puţini în comparaţie cu vremea de mai târziu, din Ţara Făgăduinţei, când veneau sute sau chiar mii de aducători de jertfe într-o singură zi. Leviţii şi preoţii care erau obişnuiţi cu ritualul puteau să facă jupuirea mult mai expeditiv decât oamenii din popor.

7

Să facă foc pe altar. Într-un loc anumit de pe altarul arderii de tot ardea întotdeauna un foc. Era datoria preoţilor să se asigure că acest foc nu se stingea niciodată. Pentru că a fost aprins de Însuşi Dumnezeu, el era considerat foc sfânt. Focul acesta nu trebuia să fie folosit pentru nevoi obişnuite, şi nici focul obişnuit nu trebuia să fie folosit în serviciul sanctuarului. Din acest foc central de pe altar, preoţii aprindeau alte focuri spre a aranja astfel jertfele care puteau fi aduse. În felul acesta, la altar ardeau mai multe focuri în acelaşi timp, toate aprinse de la acel foc central. Tot de pe acest altar, preoţii luau cărbunii pentru cădelniţele lor când intrau să ardă tămâie în locul sfânt. Focul de pe altarul tămâierii era luat de pe altarul arderii de tot. Este interesant a se observa că în ceruri există un înger care este însărcinat cu focul (Apocalipsa 14,18).

Să pună lemne pe foc. Lemnele folosite la serviciul sanctuarului erau cercetate cu grijă înainte de a fi îngăduit să ajungă pe altar. Lemnele care fuseseră atacate de insecte sau mâncate de viermi erau respinsă. Lucrarea de a se îngriji de aprovizionarea cu lemne le revenea unora dintre preoţi şi, o dată pe an, poporului i se cerea să ajute la adunarea de combustibil pentru sanctuar. Lucrarea aceasta trebuie să fi fost în ea însăşi instructivă pentru ei, deoarece în timp ce strângeau lemnele şi le examinau să, ei înşişi au fost impresionaţi de sfinţenia lui Dumnezeu şi cererea Sa cu privire la desăvârşirea chiar şi în chestiunile cele mici.

Lemnele nu erau aruncate în foc, nici nu erau puse la întâmplare. Ele erau puse în ordine cu grijă. Învăţătura este evidentă. Nimic din ce are de a face în slujirea lui Dumnezeu nu este îngăduit să se facă în mod neglijent. Totul trebuie să fie făcut cu grijă şi respect.

8

Să aşeze bucăţile. Învăţătura despre ordine este aceeaşi ca în versetul 7. Toate bucăţile jertfei trebuiau să fie aşezate pe altar în poziţia animalului viu, pe lemnele care şi ele erau în ordine. Apostolul spune: Dar toate să se facă în chip cuviincios şi cu rânduială (1 Corinteni 14,40). Acesta este creştinismul cel bun al Noului Testament.

9

Să spele cu apă. În armonie cu regula că nimic necurat nu trebuie să ajungă pe altar, sau să fie folosit în slujba lui Dumnezeu, măruntaiele şi picioarele erau spălate în apă, înainte ca jertfa să fie aşezată pe altar. S-ar putea argumenta uşor că acest act nu era necesar, întrucât focul avea să consume în curând jertfa şi orice necurăţie avea să fie distrusă. Atunci, de ce să se piardă timp cu spălarea bucăţilor animalului?

Acest act, de asemenea, trebuie să-i fi impresionat adânc pe toţi cu sfinţenia lui Dumnezeu şi ura Lui faţă de dezordine şi orice lucru care mânjeşte. De fapt, orice faptă, fiecare ceremonie aducea învăţătura sfinţeniei lucrării lui Dumnezeu, sfinţenia caracterului Lui.

Preotul să le ardă toate. Aceasta avea o singură excepţie: pielea nu era arsă, ci dată preotului (cap.7,8). Nu ni se spune de ce s-a făcut această excepţie.

De un miros plăcut. Arderile de tot din capitolul 1 nu erau jertfe obligatorii, ci de bună voie, pe care aducătorul le aducea pentru că simţea nevoia după Dumnezeu şi dorea să-şi arate aprecierea pentru bunătatea Domnului. Prin aducerea jertfei, el îşi exprima iubirea faţă de Dumnezeu şi consacrarea în slujba Lui.

Arderile de tot erau aduse în multe ocazii şi reprezentau consacrare şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu. Ele nu cereau o favoare deosebită, ci exprimau gratitudine pentru îndurările din trecut. Ele erau aduse pentru curăţirea de lepră (cap. 14,19.20), pentru curăţirea unei femei la naşterea copilului (cap. 12,6-8), precum şi pentru necurăţie în general (cap. 15,15.30). În multe cazuri, jertfa pentru păcat era însoţită de arderea de tot, dar nu întotdeauna. Când jertfa pentru păcat şi arderea de tot erau aduse de aceeaşi persoană, în primul rând venea jertfa pentru păcat şi era pentru un păcat sau păcate specifice; arderea de tot era pentru păcătoşenie în general fără referire la un păcat anumit.

Arderile de tot au un loc însemnat în consacrarea lui Aaron şi a fiilor lui (Exod 29,15-25; Levitic 8,18), ca şi în instalarea lor în preoţie (Levitic 9,12-14). Ele mai erau folosite la juruinţele Nazireului (Numeri 6,13-16). În aceste cazuri, ele constituiau o deplină consacrare a individului faţă de Dumnezeu. În ele, aducătorul se aşeza în mod simbolic pe altar, consacrându-şi întreaga viaţă în slujba lui Dumnezeu.

Jertfele erau rugăciuni întrupate. Considerate astfel, ele aveau o semnificaţie adâncă. Dacă un creştin cade în ispită şi comite un păcat, el îşi mărturiseşte smerit păcatul şi cere iertare. Adevăratul israelit făcea acelaşi lucru, dar ca adaos mai aducea pentru păcatul special o jertfă pentru păcat. Dacă aducea şi o jertfă a arderii de tot, prin aceasta spunea: Doamne, poate că eu am făcut şi alte lucruri neplăcute Ţie. Nu-mi dau seama că le-am făcut, dar iartă-mă cu îndurare acolo unde poate că am păcătuit. Când înălţăm astăzi rugăciunea aceasta, noi facem ce făcea israelitul când aducea jertfa arderii de tot a lui.

Expresia lui Pavel din Romani 12,1: aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie este o referire la vechile arderi de tot. Noi trebuie să fim consacraţi pe deplin lui Dumnezeu. Trebuie să fim curăţiţi pe deplin. Numai după ce arderea de tot era spălată şi curată, putea să fie adusă pe altar o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului. Aşa este şi cu noi. Toate păcatele, toată murdăria cărnii şi a spiritului trebuie să fie îndepărtată înainte de a fi potrivite pentru altar (2 Corinteni 7,1).

Arderea de tot este un simbol al lui Hristos, care S-a consacrat întru totul lui Dumnezeu, lăsând pentru noi un exemplu de urmat. Ea învaţă sfinţirea deplină, dedicarea completă. Este bine plasată ca prima în lista jertfelor din Levitic. Ea ne spune, fără îndoială, că pentru a fi de un miros plăcut lui Dumnezeu, o jertfă trebuie să fie întru totul supusă. Totul trebuie să fie pus pe altar, totul trebuie să fie consacrat lui Dumnezeu.

După cum jertfa trebuia să fie fără cusur, tot aşa şi Hristos este Mielul fără cusur şi fără prihană. Cel întru totul plin de iubire, Cel Sfânt, care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi, ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros lui Dumnezeu (1 Petru 1,19; Efeseni 5,2).

Arderea de tot era plăcută lui Dumnezeu pentru că descoperea o dorinţă în inima aducătorului de a se consacra lui Dumnezeu. Aducând jertfa el spunea de fapt, Doamne, doresc să-Ţi slujesc Ţie. M-am aşezat pe altar nepăstrând nimic pentru mine. Primeşte-mă prin Înlocuitor şi de dragul Lui. O astfel de atitudine este plăcută lui Dumnezeu.

Arderile de tot din cap.1 au fost de un miros plăcut Domnului, pentru că erau cu totul de bunăvoie. Creştinii sunt în pericol să facă o lucrare care în ea însăşi este bună şi dreaptă, dar nu din cauza unui îndemn lăuntric sau din iubire, ci pentru că aşa este obiceiul sau pentru că aşa se aşteaptă să facă. Datoria este un cuvânt mare şi trebuie să fie accentuat, dar nu trebuie să uităm că iubirea este şi mai mare şi, dacă este aplicată aşa cum trebuie, ea împlineşte datoria deoarece include datoria. Iubirea este de bună voie, spontană, liberă, datoria este exigentă, obligatorie. În viaţa creştină este nevoie de amândouă, şi nici una nu trebuie să fie subliniată spre excluderea celeilalte. Datoria împlineşte Lege. Şi iubirea împlineşte Legea, dar ea merge mai departe. Ea mai merge şi mila a doua. Ea dă şi haina.

Pe cine dă cu bucurie îl iubeşte Dumnezeu (2 Corinteni 9,7). Unii ar înlocui pe cu bucurie cu generos, ceea ce probabil că ar fi adevărat şi aşa. Dar textul spune cu bucurie. El se referă la cineva care dă de bună voie, care nu trebuie să fie îndemnat, ci îşi face cu bucurie partea sa. Acest lucru Îi este plăcut Domnului. Spiritul acesta este simbolizat în arderea de tot. Ar fi plăcut pentru Dumnezeu dacă spiritul de slujire cu bucurie şi fericire ar fi mai obişnuit decât este. Adesea facem cu resemnare, poate chiar cu murmurare, ce ar trebui să facem cu nerăbdare şi într-un spirit de fericire. Dumnezeu iubeşte dătătorul voios, nu numai de bani, ci şi de slujire. Există sarcini de îndeplinit, dar El ar avea o şi mai mare plăcere, dacă le-am face de bunăvoie şi fără murmur. Sunt unii care trebuie să fie încurajaţi, mustraţi, îndemnaţi şi aproape recompensaţi, ca să facă ceva ce ar trebui să facă plini de bucurie şi bunăvoinţă (vezi Isaia 64,7; Maleahi 1,10). O atitudine nepăsătoare şi dorinţa de răsplată nemulţumeşte atât pe oameni, cât şi pe Dumnezeu. Este descurajator pentru conducători să mustre serios şi repetat şi să primească doar un răspuns slab.

10

Din turmă. Dacă cineva nu-şi putea îngădui sau nu era dispus să aducă un viţel, el putea să aleagă o oaie sau o capră din turmă. Acestea erau primite de Dumnezeu, dar orice ar fi ales, trebuia să fie de parte bărbătească şi fără cusur. Report an error

11

Să-i stropească sângele. Ritualul era acelaşi ca pentru un viţel. În acest caz, nu este spus nimic despre punerea mâinii pe capul animalului, dar fără îndoială că acest lucru se făcea. Ca în cazul viţelului, preotul era gata să primească sângele şi să-l stropească pe altar de jur împrejur.

12

Verset ce nu a fost comentat.

13

Să spele ... măruntaiele. Avea loc acelaşi ritual ca la viţel. Animalul era jupuit, tăiat în bucăţi, picioarele şi măruntaiele spălate, şi apoi bucăţile erau duse la altar şi aşezate acolo în ordine.

14

Din păsări. Turturele şi porumbeii nu costau mult, şi chiar săracii îşi puteau îngădui să aducă această jertfă. Trebuie să fie reamintit că jertfele din cap.1 erau de bună voie. Dar o inimă plină de iubire avea să găsească o cale de a aduce un dar lui Dumnezeu, oricât ar fi fost el de mic. Astfel de jertfe erau tot atât de preţioase înaintea lui Dumnezeu ca şi cele mai pretenţioase.

Isus a învăţat în mod clar aceasta când a spus despre văduva care a aruncat în visterie doi bănuţi, că ea a dat mult mai mult decât toţi ceilalţi (Luca 21,3,4). Un bănuţ având doar o optime din valoarea unui cent, darul ei a fost într-adevăr mic. Dar ea a dat tot ce a avut. Cantitatea dată de ea n-a fost adevărata măsură a darului ei. Ceea ce conta n-a fost partea pe care a dat-o, ci partea care i-a rămas.

15

Preotul să aducă. La început, aducătorul era cel care junghia. Dar, în cazul unei păsări, cantitatea de sânge era aşa de mică, încât era necesar ca preotul însuşi să ucidă pasărea, în aşa fel ca să poată repede atinge altarul cu sângele jertfei.

16

Guşa cu penele ei. Acestea erau aruncate pe cenuşar, căci arzându-le ar fi produs un miros neplăcut.

17

De miros plăcut. Păsările erau prea mici spre a le dezlipi, prea mici spre a stropi sângele în acelaşi fel ca la alte jertfe, prea mici spre a pune mâna pe cap (vezi comentariul pentru v.4); dar, cu toate acestea ele erau de un miros plăcut Domnului. În afară de oferirea păsării, aducătorul lua parte la ritual într-o mică măsură, restul îl făcea preotul. Chiar şi aşa, aducătorul a făcut ce a putut, şi acesta era un lucru plăcut şi primit de Dumnezeu.