Geneza 11

1

O singură limbă. Literal, “o singură buză şi un singur fel de cuvinte, indicând nu numai o singură limbă înţeleasă de toţi, ci şi lipsa diferitelor dialecte. Pronunţia şi vocabularul printre toţi oamenii au fost aceleaşi. Unitatea limbii merge împreună cu unitatea descendenţei şi o limbă comună promovează mult unitatea de gândire şi acţiune. Cercetările moderne de gramatică comparativă au dovedit, în mod definitiv, că toate limbile cunoscute sunt înrudite şi că derivă dintr-o limbă originară comună. La întrebarea dacă vreo limbă cunoscută se aseamănă cu vorbirea originară nu se poate răspunde. Este posibil, sau chiar probabil, ca una dintre limbile semitice, precum ebraica sau aramaica, să fie asemănătoare cu limba vorbită de oameni înainte de încurcarea limbilor. Numele personale din perioada care precede încurcarea limbilor, în măsura în care ele pot fi explicate, au o semnificaţie numai dacă semitica se consideră a fi de la început. Raportul care conţine aceste nume, cartea Genezei, este scrisă în ebraică, de un autor semit şi pentru cititori semiţi. De aceea este posibil, deşi puţin probabil, că Moise a tradus aceste nume dintr-o limbă originară necunoscută cititorilor săi, în nume ebraice care să fi avut sens pentru ei.

2

Pornind. După cum indică verbul pornind, literal a trage afară, ca şi ţăruşii unui cort, oamenii de după potop, au trăit pentru un timp o viaţă nomadă. Regiunea muntoasă a Araratului nu era suficient de adaptată scopurilor agricole. În afară de aceasta, aceia care L-au părăsit pe Dumnezeu erau nemulţumiţi de mărturia tăcută a vieţilor sfinte ale acelora care erau credincioşi faţă de El. Drept urmare, a avut loc o separare a celor răi de cei buni, iar cei care L-au sfidat pe Dumnezeu au părăsit munţii (PP 118).

Înspre răsărit. Traducerea KJV dinspre răsărit pentru miqqeden, induce în eroare. Aceeaşi expresie ebraică este tradusă înspre răsărit în cap. 2,8 şi răsărit în cap. 13,11. Pentru a ajunge de la munţii Ararat în ţara Şinear, Babilonia, direcţia călătoriei urmează în mod necesar să fie spre sud-est, nu dinspre est într-o direcţie vestică.

Au dat peste o câmpie. Aceasta este o ţară deschisă întinsă. În antichitate, Mesopotamia inferioară sudică, adesea numită Şinear în Biblie (vezi comentariul pentru cap. 10,10), a fost o regiune bine udată şi fertilă. Cea mai veche civilizaţie cunoscută, aceea a sumerienilor, s-a dezvoltat aici. Cazmaua arheologilor descoperă că această ţară a fost dens populată în cele mai vechi vremuri istorice. Acest fapt este în acord cu Geneza ca fiind locul în care s-a încercat prima aşezare permanentă. Săpăturile dovedesc în plus că cea mai veche populaţie a Mesopotamiei inferioare a avut o înaltă cultură. Sumerienii au inventat arta scrisului pe tăbliţe de lut, au zidit case bine construite şi au fost meşteri în producţia de bijuterii, unelte şi ustensile de gospodărie.

3

Haidem să facem cărămizi. Câmpia Babiloniei, de formaţie aluvionară, era lipsită de orice fel de piatră, însă avea bogate rezerve de lut pentru facerea de cărămizi. Prin urmare, Mesopotamia inferioară a fost întotdeauna o ţară a construcţiilor din cărămidă, în contrast cu Asiria, unde se află piatră din abundenţă. Cele mai multe cărămizi, atât în vremurile mai vechi cât şi în cele moderne, erau uscate la soare, însă cărămizile pentru construcţiile publice erau arse în foc pentru a le face mai durabile. Această metodă a fost folosită de cei dintâi colonişti ai Mesopotamiei, după cum dovedeşte atât Biblia, cât şi arheologia.

Cărămida le-a ţinut loc de piatră. Scriind pentru evreii din Egipt, o ţară a măreţelor monumente de piatră şi clădiri publice, Moise explică faptul că în Babilonia era folosită cărămida din lipsă de piatră. Acesta amănunt, ca multe altele, dovedeşte exactitatea istorică şi geografică a istorisirii Genezei.

Smoala le-a ţinut loc de var. Un alt amănunt precis cu privire la metodele de construcţie babiloniene. Cuvântul ebraic tradus aici prin smoală înseamnă mai exact asfalt, sau bitum lichid. Mesopotamia este bogată în ulei şi produse înrudite şi, în apropierea Babilonului, cât şi în alte părţi ale ţării, au existat puţuri de asfalt. După ce au descoperit calitatea durabilă a asfaltului, vechii zidari babilonieni l-au folosit pe scară largă în construcţii de clădiri. Asfaltul leagă împreună cărămizile aşa de bine, încât este greu a mai desface vreuna din ele, atunci când este demolată o clădire. De fapt, cărămizile din vechile ruine în a căror construire a fost folosit asfaltul sunt aproape cu neputinţă de dezlipit.

4

Haidem! să ne zidim o cetate. Cain clădise prima cetate (cap. 4,17), poate în încercarea de a evita viaţa nomadă pe care o hotărâse Dumnezeu pentru el. Planul iniţial al lui Dumnezeu prevedea ca oamenii să se răspândească pe toată faţa pământului şi să cultive pământul (vezi cap. 1,28). Clădirea de cetăţi prezenta opoziţie faţă de acest plan. Întotdeauna concentrarea de oameni a încurajat lenevia, imoralitatea şi alte vicii. Oraşele, întotdeauna au fost pepiniere ale crimei, pentru că într-un astfel de mediu Satana întâmpină mai puţină rezistenţă faţă de atacurile lui, decât în comunităţile mai mici unde oamenii trăiesc în strânsă legătură cu natura. Dumnezeu îi spusese lui Noe să umple pământul (cap. 9,1). De teama pericolelor necunoscute sau clarificate, totuşi, oamenii au dorit să clădească o cetate, în speranţa că vor găsi siguranţă prin lucrările mâinilor lor. Ei au preferat să uite că adevărata siguranţă vine numai din încrederea şi ascultarea de Dumnezeu. Înmulţindu-se repede, urmaşii lui Noe trebuie să se fi îndepărtat foarte curând de la închinarea faţă de adevăratul Dumnezeu. De teamă că umblările lor rele vor aduce din nou dezastrul, ei au căutat ocrotire.

Un turn. Acesta avea să dea locuitorilor cetăţii doritul simţământ de siguranţă. Astfel de citadelă avea să-i ocrotească împotriva atacului şi să le dea posibilitatea, credeau ei, să scape de un alt potop – cu privire la care Dumnezeu făgăduise că nu va mai fi niciodată. Potopul a acoperit cei mai înalţi munţi ai lumii antediluviene, dar fără să atingă cerul. Dacă, deci, putea fi ridicată o construcţie mai înaltă decât munţii, socoteau oamenii, ei ar fi fost în siguranţă, orice ar face Dumnezeu. Săpăturile arheologice descoperă că primii locuitori ai Mesopotamiei inferioare au construit numeroase temple turn dedicate închinării diferitelor zeităţi-idoli.

Să ne facem un nume. Turnul Babel trebuie să fi fost un monument al înţelepciunii şi priceperii superioare a constructorilor lui. Pentru a statornici un nume, sau reputaţie pentru ei înşişi, oamenii au consimţit să îndure suferinţă, pericol şi privaţiune. Dorinţa după renume, după câte se pare, a fost unul din motivele care i-au îndemnat să clădească turnul, şi mândria într-o astfel de construcţie avea să tindă, în schimb, spre menţinerea unităţii în aducerea la îndeplinire a altor planuri nesfinte. Conform cu scopul divin, oamenii urmau să păstreze unitatea prin legătura adevăratei religii. Când idolatria şi politeismul au rupt această legătură spirituală interioară, ei nu au pierdut numai unitatea religiei, ci şi spiritul de frăţietate. Un proiect de felul turnului, care să păstreze prin mijloace externe unitatea internă ce fusese pierdută, nu putea să reuşească niciodată. Este evident că la aceste lucrări au luat parte numai aceia care Îl părăsiseră pe Dumnezeu.

5

Domnul S-a pogorât. Această coborâre nu este ca aceea de la Sinai, unde Domnul Şi-a descoperit prezenţa printr-un simbol vizibil (vezi Exod 19,20; 34,5; Numeri 11,25; etc.). Aceasta este o descriere simplă în limbaj omenesc a faptului că acţiunile oamenilor nu sunt niciodată ascunse înaintea lui Dumnezeu. Când oamenii clădeau înspre ceruri şi se lăudau pe ei înşişi, Dumnezeu S-a pogorât să cerceteze şi să nimicească planurile lor nelegiuite.

Zideau. Forma la perfect a verbului ebraic tradus aici zideau înseamnă că zidirea înaintase în mod rapid spre terminare. Termenul copiii oamenilor, literal fiii oamenilor, este atât de general în conţinutul său, încât sugerează că toţi, sau cel puţin majoritatea acelora care nu de mult slujiseră lui Dumnezeu, au luat parte la plan.

6

Iacă de ce s-au apucat. Turnul Babel a reprezentat îndoială în Cuvântul lui Dumnezeu şi o sfidare a voinţei Sale. El a fost plănuit ca un monument al apostaziei şi ca o citadelă a răscoalei împotriva Lui. Acesta a fost doar primul pas dintr-un principal plan rău de a controla lumea. Se cerea o acţiune promptă şi hotărâtă pentru a-i avertiza pe oameni despre neplăcerea lui Dumnezeu şi pentru a nimici planurile lor rele. Pentru ca oamenii să poată fi asiguraţi că Dumnezeu nu este arbitrar în lucrările Sale şi că nu lucrează din impuls pripit, El este prezentat ca ţinând sfat cu Sine Însuşi. Motivul intervenţiei Sale este enunţat în mod clar.

Dacă puterea constrângătoare a lui Dumnezeu nu s-ar fi exercitat din timp în timp în cursul istoriei, planurile rele ale oamenilor ar fi fost duse mai departe cu succes, iar societatea ar fi devenit întru totul stricată. Ordinea relativă din societatea de astăzi se datorează puterii constrângătoare a lui Dumnezeu. Puterea lui Satana este în mod hotărât limitata (vezi Iov 1,12; 2,6; Apocalipsa 7,1).

7

Haidem! Să ne pogorâm. Folosirea pronumelui ne arată participarea a cel puţin două persoane ale Dumnezeirii (vezi Geneza 1,26).

Să le încurcăm acolo limba. Dumnezeu nu a dorit să nimicească din nou pe om. Răutatea încă nu atinsese limitele până la care ea ajunsese înainte de potop, iar Dumnezeu a hotărât să o oprească înainte ca ea să atingă din nou acel punct. Încurcându-le limba şi obligându-i astfel să se despartă, Dumnezeu a intenţionat să anticipeze viitoarea acţiune unită. Oricare din grupe putea încă să continue pe o cale rea, însă împrăştierea societăţii în grupări multe urma să împiedice opoziţia în de comun acord faţă de Dumnezeu. De la împărţirea neamurilor la Babel, oameni ambiţioşi au încercat fără succes să contravină poruncii divine de separare. Conducători ingenioşi reuşesc câteodată să constrângă naţiunile într-o unire artificială. Dar o dată cu stabilirea glorioasei împărăţii a lui Dumnezeu, naţiunile celor mântuiţi vor fi într-adevăr unite şi vor vorbi o singură limbă.

Să nu-şi mai înţeleagă vorba unii altora. Nu că un om nu a putut să înţeleagă pe nici unul dintre semenii lui, o atare situaţie urma să facă imposibilă existenţa societăţii. Trebuie să fi fost diferite grupe tribale, având fiecare dintre ele propria limbă. Astfel îşi are începutul marea varietate de limbi şi dialecte, care acum numără aproape 3000.

Dezbinarea limbilor, deşi un obstacol pentru planurile omeneşti de politică şi cooperare economică, nu trebuie să fie un obstacol pentru triumful cauzei lui Dumnezeu. Darul limbilor în ziua Cincizecimii urma să fie unul din mijloacele prin care să se înfrângă această dificultate (vezi Fapte 2,5-12). Deosebirile naţionale nu împiedică nici unitatea de credinţă şi de acţiune din partea copiilor lui Dumnezeu, nici înaintarea scopului Său etern. Cuvântul lui Dumnezeu a fost făcut de folos naţiunilor în propria limbă, iar fraţii de aceeaşi credinţă, deşi despărţiţi prin deosebiri rasiale şi de limbă, sunt legaţi împreună în iubirea lor pentru Isus şi devoţiunea lor faţă de Dumnezeu. Frăţietatea credinţei îi uneşte mult mai puternic decât ar putea să o facă o limbă comună. În unitatea bisericii, lumea urmează să vadă dovada convingătoare a curăţeniei şi puterii soliei ei (vezi Ioan 17,23).

8

I-a împrăştiat. Ceea ce oamenii nu fuseseră dispuşi să facă de bunăvoie şi în împrejurări favorabile sunt acum obligaţi să facă de nevoie. Neputinţa de a înţelege vorbirea unul altuia a dus la neînţelegere, neîncredere şi dezbinare. Aceia care puteau să se înţeleagă unii cu alţii au format o mică comunitate a lor. Acest verset arată că ziditorii turnului Babel au fost împrăştiaţi pretutindeni, fapt ce a avut ca rezultat în curând răspândirea familiei omeneşti în multe părţi ale lumii. Dovezi din multe ţări atestă prezenţa fiinţelor omeneşti comparativ la scurt timp după potop. Descoperirile arheologice arată Valea Mesopotamiei drept primul loc unde s-a dezvoltat o civilizaţie deosebită. Civilizaţii asemănătoare au apărut curând după aceea în Egipt, Palestina, Siria, Anatolia, India, China şi în altă parte. Toate dovezile utilizabile susţin spusele tainice ale Sfintei Scripturi, că Domnul i-a împrăştiat de acolo pe toată faţa pământului.

Au încetat să zidească. Turnul care urma să se înalţe până la cer nu a fost niciodată terminat. Totuşi, se dovedeşte din Biblie şi din istorie că populaţia locală posterioară a terminat lucrarea de construcţie a cetăţii.

9

Babel. Printr-un joc de cuvinte, evreii au unit numele cetăţii, Babel, cu verbul ebraic balal, a încurca. Ar fi fost o procedură ciudată însă, ca babilonienii să derive un nume pentru cetatea lor dintr-un cuvânt ebraic. Vechi texte babiloniene interpretează Bab-ilu sau Bab-ilanu ca având semnificaţia de port al zeului sau poarta zeilor. Totuşi, este posibil ca această semnificaţie să fi fost secundară şi ca numele să fi avut ca origine verbul babilonian babalu, cu semnificaţia de a împrăştia sau a dispărea. Se poate ca babilonienii să nu fi fost prea mândri de un nume care le aducea aminte de punctul culminant lipsit de glorie a vechilor planuri ale cetăţii, şi astfel au născocit

o explicaţie care a făcut să apară că este o îmbinare de nume bab, port şi ilu, zeu (vezi comentariul pentru cap. 10,10).

Cei mai mulţi comentatori moderni explică istoria construirii turnului şi încurcarea limbilor care a urmat, fie ca o legendă în toată puterea cuvântului, fie ca o exagerare grosolană a unei tragedii care s-a întâmplat în cursul construcţiei turnului templului Babilonului istoric, numit un ziggurat (un templu-turn babilonian cu un altar în vârf. (n. tr.)). Contrar faptului că multe lucrări populare au fost confirmate de arheologia biblică, arheologii nu au găsit nici o dovadă că Turnul Babel a existat vreodată. Chiar tăbliţa K3657 din Muzeul Britanic, care a fost adesea citată ca referindu-se la istoria construirii Turnului Babel şi a încurcării limbilor, în realitate nu se referă nicidecum la acest eveniment, după cum au arătat studiile ulterioare şi o mai bună înţelegere a acestui text. Acela care crede numai acele istorisiri biblice care sunt confirmate de dovezi din afară, va refuza să creată istorisirea din Geneza 11. Însă, cel care crede că Biblia este Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu va primi ca autentică această istorisire, alături de toate celelalte istorisiri biblice. Pasiunea mesopotamienilor pentru clădirea de turnuri semeţe nu a încetat o dată cu prima lor încercare nereuşită de a ridica unul care să atingă cerul. În tot timpul antichităţii ei au continuat să clădească temple-turn sau zigurate. Numeroase astfel de ruine mai sunt încă în picioare. Cel care s-a păstrat cel mai bine este la Ur, primul cămin al lui Avraam.

Nu este sigur dacă unul dintre templele-turn din Babilon, sau Borsipa a fost clădit pe locul Turnului Babel. O tradiţie ebraică mergând înapoi până, cel puţin, la începutul erei creştine localizează Turnul Babel la Borsipa, o cetate la 9 mile sud-vest de Babilon. Tot ce a mai rămas dintrun vechi turn din Borsipa, care altădată era alcătuit din şapte trepte, dominat de un templu, este o ruină impunătoare înaltă de 47,58 m. Inscripţii de la Nebucadneţar, găsite sub temeliile construcţiei, afirmă că el a terminat clădirea acestui turn, a cărei ridicare o începuse un rege anterior. Istoricul evreu Iosif atribuie cetatea lui Nimrod, o tradiţie care a fost perpetuată de populaţia locală în numele lor pentru turn, Birs-Nimrud. Ca toate clădirile babiloniene, acest turn a fost construit din cărămidă şi bitum, iar ruinele prezintă urmele a numeroase trăsnete care le-au lovit în veacurile trecute. Această administrare de căldură a sudat cărămizile şi asfaltul din partea cea mai de sus într-o singură masă solidă. Călători de acum câteva sute de ani au descris efectele focului ceresc asupra turnului, de obicei referindu-se la evenimentele descrie în Geneza 11.

Nu trebuie să fie uitat totuşi, că turnul de la Borsipa nu a fost construit mai devreme de secolul al VII-lea î.Hr., de Asurbanipal şi Nebucadneţar. Chiar dacă ruinele lui Birs-Nimrud indică locul primului turn Babel, toate urmele construcţiei originale au dispărut.

Este mai probabil că vechiul turn Babel a fost pe locul templului-turn din cetatea Babilon, care pe vremuri se găsea pe terenul templului Marduk, pe malul estic al Eufratului. Tradiţii babiloniene pretindeau că temeliile lui au fost puse pe vremuri foarte străvechi. Mai mulţi regi au restaurat turnul de-a lungul istoriei sale, Nebucadneţar fiind ultimul care a făcut acest lucru. Acest turn este descris în detaliu de istoricul grec Herodot, precum şi de un text cuneiform babilonian, ca având şapte trepte şi o înălţime totală de 76,25 m. Regele persan Xerxes l-a distrus în întregime, în 478 î.Hr., împreună cu cetatea Babilon. Alexandru cel Mare, plănuind să reclădească turnul, îndepărtase rămăşiţele, însă el a murit înainte ca planul său să poată fi adus la îndeplinire. Din cel mai înalt şi mai renumit templu-turn al Mesopotamiei antice nu a mai rămas nimic, afară de pietrele de temelie şi cele mai de jos trepte ale scării de pe vremuri. Faptul că de pe vremea lui Xerxes încoace nu se putea vedea nici un turn, în timp ce acela din apropiere, din Borsipa, a rămas în picioare, poate să constituie motivul pentru care evreii, la fel ca şi creştinii, au legat istorisirea din Geneza 11 de ruinele de la Borsipa.

10

Spiţa neamului lui Sem. Titlul obişnuit pentru o genealogie (vezi cap. 5,1; 6,9; 10,1; etc.). Acum, Moise se întoarce la genealogia lui Sem, la discuţia care a fost întreruptă prin relatarea despre încurcarea limbilor. Însă versetele 10-26 nu constituie o continuare a tabelei naţiunilor din cap.10. Ele prezintă genealogia liniei patriarhale de la Sem la Avraam. Capitolul 10 expune legăturile de neam ale diferitelor triburi şi naţiuni şi descendenţa lor comună din Noe, în timp ce capitolul 11,10-26 prezintă obârşia exactă a poporului ales al lui Dumnezeu printre multele generaţii intermediare. Aceasta este o continuare a listei generaţiilor de la Adam până la Noe aşa cum este redată în cap. 5. Primii patru urmaşi ai lui Sem, enumeraţi deja în partea semită a tabelei naţiunilor, sunt repetaţi aici spre a arăta directa obârşie a terahiţilor prin Peleg.

La vârsta de o sută de ani, Sem. Această declaraţie arată că Sem era cu doi ani mai tânăr decât Iafet (vezi comentariul pentru cap. 5,32).

Numele prezentate sunt fără îndoială personale, şi nu nume tribale, după cum este indicat prin vârsta exactă, care este dată pentru fiecare bărbat la naşterea fiului său întâi născut, şi după aceea lungimea vieţii sale. Observaţia că unele nume, precum Arpacşad sau Eber se întâlnesc şi ca nume tribale în cap. 10,21-22, nu contrazice faptul că bărbaţii numiţi aici erau indivizi adevăraţi.

11

După naşterea lui Arpacşad, Sem a trăit. Având în vedere că formula folosită de Moise în versetele 10 şi 11 este un model pentru schiţele biografice scurte care urmează, nu este necesar că să se comenteze în mod amănunţit asupra versetelor 12-26. O diferenţă vrednică de remarcat între formula folosită aici şi cea din cap. 5 este omisiunea vârstei totale a fiecărei persoane înscrise în cap. 11. Totuşi, prin aceasta nu s-a pierdut nimic, deoarece în fiecare caz, vârsta totală poate fi uşor calculată prin adăugarea anilor vieţii sale. Motivul pentru care Moise a făcut această deosebire de stil între cele două liste nu este cunoscut.

12

Arpacşad. Vezi comentariul pentru cap. 10,22. Înainte de potop vârsta medie a paternităţii a fost de 117 ani (cea mai mică 65, cea mai mare 187 de ani), însă după aceea a scăzut până la 3035 de ani, atingând vârste neobişnuite numai în cazul lui Terah şi Avraam.

Aceeaşi descreştere se vede la vârstele totale ale bărbaţilor după potop. Deşi Noe însuşi a atins vârsta antediluviană de 950 de ani, vârsta lui Sem a fost numai de 600 de ani, iar aceea a fiului său, Arpacşad, de numai 438 de ani. La generaţiile următoare procesul a continuat, astfel că Nahor, bunicul lui Avraam, a trăit numai până la vârsta de 148 de ani. Această durată mult scurtată a vieţii poate că este atribuită în parte schimbărilor climaterice. Totuşi, mult mai importantă a fost schimbarea dietei din vegetariană în cea care cuprindea carnea de animale (PP 107; CD 391). Cu fiecare generaţie care a urmat, neamul omenesc s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de moştenirea fizică viguroasă a lui Adam şi de fructele înviorătoare ale pomului vieţii.

13

Şelah. Cel trimis înainte. Acesta este un nume semitic, folosit şi de coloniştii fenicieni din Cartagina în Africa de Nord.

14

Eber. Cel care traversează. Având în vedere că urmaşii lui Eber aveau să treacă peste Eufrat şi să migreze spre Siria şi Palestina, numele acesta poate să indice înţeles profetic (vezi comentariul pentru cap. 10,21).

15

Verset ce nu a fost comentat.

16

Peleg. Împărţire (vezi comentariul pentru cap. 10,25).

17

Verset ce nu a fost comentat.

18

Reu. Prieten sau prietenie. Se poate ca acesta să fie şi o prescurtare a lui Reuel, prietenul lui Dumnezeu, numele mai multor personaje biblice (Geneza 36,4; Exod 2,18; Numeri 2,14).

19

Verset ce nu a fost comentat.

20

Serug. Poate să însemne cel amestecat, cel încurcat, sau mlădiţă. Nu este sigur care semnificaţie a fost avută în vedere.

21

Verset ce nu a fost comentat.

22

Nahor. Sforăitorul. Poate că a avut vreo greutate în vorbire.

23

Verset ce nu a fost comentat.

24

Terah. Fără semnificaţie în ebraică, ci în limba ugarită înrudită, mire.

25

Verset ce nu a fost comentat.

26

Terah, la vârsta de şaptezeci de ani. Acest text pare că lasă a se înţelege că Avram, Nahor şi Haran erau trigemeni, născuţi când Terah, tatăl lor, era în vârstă de 70 de ani. Din următoarele consideraţiuni rezultă că nu a fost aşa. Terah a murit în Haran la vârsta de 205 ani (vezi cap. 11,32). Avram a călătorit spre Canaan la vârsta de 75 de ani (vezi cap. 12,4). Chemarea făcută lui Avram să părăsească Haranul a venit după moartea tatălui său, după cum se declară în mod clar în Fapte 7,4. Avram nu poate să fi avut atunci mai mult de 75 de ani, la moartea tatălui său, iar Terah a fost cel puţin de 130 de ani când s-a născut Avram. Deci cap. 11,26 înseamnă că Terah a început să dea naştere la fii, când avea vârsta de 70 de ani. Deşi cel mai tânăr dintre cei trei fii, Avram, este numit primul, din cauza importanţei sale ca strămoş al evreilor. Cu toate că nu este sigur care dintre ceilalţi doi fii ai lui Terah, Nahor sau Haran, a fost mai mare, faptul că Nahor s-a căsătorit cu fiica lui Haran poate să-l arate pe Haran ca fratele mai mare al lui Nahor (compară cu cele despre cap. 5,32).

Avram. Tatăl înălţimii sau tatăl înălţat, indicând către poziţia lui onorată ca strămoş al poporului lui Dumnezeu. Mai târziu, numele lui a fost schimbat de Dumnezeu în Avraam (cap. 17,5). Numele apare în rapoartele egiptene ca acela al unui suveran amorit dintr-o cetate palestiniană chiar pe timpul lui Avram. El apare de asemenea şi într-un document cuneiform contemporan din Babilonia, ceea ce arată că numele era obişnuit.

Nahor. Acest fiu al lui Terah a fost numit după numele bunicului său.

Haran. Acest nume nu are semnificaţie în ebraică. Cu Haran se aseamănă Charan, cetatea unde se aşezase Terah. Numele cetăţii, înrudit cu rădăcina unui cuvânt sirian care înseamnă drum principal, poate indica aşezarea ei de-a curmezişul unei căi comerciale principale între Mesopotamia şi Mediterană.

Ca în cronologia antediluviană, Pentateuhul samaritean şi LXX pun pe seama patriarhilor de la potop până la naşterea lui Avram o viaţă considerabil mai lungă faţă de cum arată textul ebraic şi traducerile engleze întemeiate pe acesta (vezi comentariul pentru cap. 5,32). În timp ce KJV are 352 de ani între potop şi naşterea lui Avram, versiunea samariteană are 942, iar LXX 1132. Se pare că în ambele traduceri vârstele la naşterea fiilor întâi născuţi au fost mărite în mod intenţionat, într

o încercare de a obţine un timp considerat important pentru răspândirea rasială şi înmulţirea naţiunilor. Comentariile cu privire la cap. 5,32 au arătat deja calitatea foarte îndoielnică a cronologiei antediluviene samaritene şi a LXX, şi astfel există mai puţine motive spre a li se da aici o consideraţie serioasă.

Totuşi, introducerea din LXX a lui Cainan între Arpacşad şi Şelah poate fi justificată. În această privinţă LXX este confirmată de Luca, care de asemenea îl enumără pe Cainan în acest loc (Luca 3,35,36). În ciuda nepotrivirii aparente între Moise (şi 1 Cronici 1,24) pe deoparte, şi Luca şi LXX pe de altă parte, nu există nici o dificultate reală. Scripturile conţin numeroase şi remarcabile cazuri de omisiuni de nume din listele genealogice. Ezra, de exemplu, în schiţarea propriilor strămoşi înapoi până la Aron, omite cel puţin şase nume (vezi Ezra 7,1-5; compară cu 1 Cronici 6,13-15).

Secole mai târziu, genealogia lui Matei despre Isus omite patru regi din Iuda şi poate că şi alţi strămoşi ai Domnului (vezi Matei 1,8.17). De aceea, omisiunea posibilă a lui Cainan de către Moise, din lista din Geneza 11,10-26, nu trebuie să fie considerată o inexactitate, ci mai degrabă un exemplu al unei practici obişnuite printre scriitorii Evrei.

Oricare ar fi situaţia, lista aşa cum este redată de Moise trebuie să fie considerată cel puţin destul de completă. Limbajul lui Ellen G. White (PP 125), scoţând în evidenţă o linie neîntreruptă de bărbaţi credincioşi de la Adam până la Avram, care a transmis în mod personal de la unul la altul cunoştinţa despre adevăratul Dumnezeu, lasă să se înţeleagă că Avram, care a devenit moştenitorul acestui adevăr sacru, trebuie să fi fost instruit de Sem. Având în vedere că Sem a trăit un timp după potop, Avram trebuie să se fi născut cel puţin cu câţiva ani înainte de moartea lui, la aproximativ 500 de ani după potop.

Cei care ajung la această concluzie din pasajul anterior spun că ea susţine versiunea ebraică, eliminând ambele cronologii ale perioadei atât samaritene, cât şi a LXX şi face imposibil un număr mare de omisiuni din lista genealogică a lui Moise. Până nu dispunem de informaţii mai precise, cronologia evenimentelor dinainte de naşterea lui Avram urmează a fi considerată ca aproximativă. O dată cu apariţia lui Avram ajungem la o mai solidă temelie cronologică. IND=200 Vezi tabelul cronologiei descrise în Geneza 11.

27

Terah. Până aici, Moise a povestit istoria întregii omeniri. De aici înainte raportul inspirat se ocupă aproape în mod exclusiv cu istoria unei singure familii, poporul ales al lui Dumnezeu. Celorlalte naţiuni, în general, Vechiul Testament le acordă atenţie numai când vin în contact cu poporul lui Dumnezeu.

Haran a născut pe Lot. Lot, cel tăinuit. Lot este prezentat din cauza rolului pe care l-a avut ca tovarăş al lui Avraam în ţara Canaanului şi ca strămoş al moabiţilor şi amoriţilor.

28

Haran a murit în faţa tatălui său. Literal în faţa tatălui său, ceea ce înseamnă în timp ce tatăl său mai trăia, sau, în prezenţa tatălui său. Acesta este primul caz în care Biblia menţionează că un copil moare înaintea tatălui său.

Ur în Caldeea. După cum arată documentele literare şi săpăturile recente, cetatea de baştină a lui Haran are o istorie lungă şi glorioasă. Ruinele din Ur sunt de mult timp cunoscute sub numele de Tell el-Mugayyar, care se află la jumătatea drumului dintre Bagdad şi Golful Persic. Între 1922 şi 1934, o expediţie comună anglo-americană a fost dusă la bun sfârşit şi s-a dovedit a fi printre cele mai bogate săpături din toată Mesopotamia. Morminte regale ale unei vechi dinastii au dat la iveală fabuloasele lor depozite de tezaur. Ruinele bine păstrate de case, temple şi un templu-turn au oferit un valoros material din care putem reconstitui istoria întreruptă a acestei cetăţi care a jucat un rol atât de important din primele începuturi ale istoriei până pe vremea Imperiului Persan. La începutul celui de-al doilea mileniu î.Hr., când Avram locuia aici, cetatea avea o cultură excepţional de avansată. Casele erau bine construite, şi de obicei de înălţimea a două etaje. La parter, de jur împrejurul unei curţi centrale, erau grupate camere şi o scară ce ducea la etajul al doilea. Cetatea avea un sistem eficace de scurgere, mai bun decât cele cu care unele oraşe din acea ţară se pot mândri chiar în zilele de astăzi. În şcolile din Ur se învăţau cititul, scrierea, aritmetica şi geografia, după cum o dovedesc multele exerciţii de şcoală regăsite. În Vechiul Testament, această cetate este numită de obicei Ur al Caldeii, o expresie care nu a fost încă găsită în textele cuneiforme din Mesopotamia. În acestea, ea este numită simplu Ur. Totuşi, se ştie că regiunea Ur-ului a fost locuită de triburile Caldeene aramaice, care s-ar putea să fi venit ceva mai de timpuriu (vezi comentariul pentru cap. 10,22). Aceste triburi erau îndeaproape înrudite cu familia lui Terah şi amândouă sunt descendenţi din Arpacşad. Amintirea acestei legături a fost păstrată vie prin referirea la căminul original al familiei ca Ur din Caldeea, sau Ur al Caldeii.

Nivelul cultural înaintat din Ur din timpul lui Avram reduce la tăcere glasul batjocoritor al acelora care l-ar stigmatiza pe Avram ca pe un nomad ignorant. El şi-a petrecut tinereţea într-o cetate de înaltă cultură şi cu gusturi rafinate, ca fiu al unuia dintre bogaţii ei cetăţeni şi, fără îndoială, a fost un bărbat bine educat.

De asemenea, Avram trebuie să fi cunoscut viaţa religioasă din Ur, care, aşa cum dovedesc săpăturile, era politeistă. Iosua declară că Terah, tatăl lui Avram slujea altor zei în Ur (Iosua 24,2). Suntem în situaţia de a recunoaşte că ceilalţi fii ai lui Terah făceau la fel, pentru că Rahela, soţia lui Iacov, a furat idoli de la tatăl ei, Laban, care era un nepot al lui Nahor, fratele lui Avram (Geneza 31,19). Este o minune că Avram a rămas neatins de influenţele păgâne care îl înconjurau.

29

Avram şi Nahor şi-au luat neveste. Milca, soţia lui Nahor era o fiică a fratelui său Haran, şi prin urmare propria lui nepoată. Sarai, nevasta lui Avram, era sora lui vitregă, o fiică a lui Terah de la o altă soţie decât mama lui Avram (vezi cap. 20,12). Căsătoria cu o soră vitregă şi cu alte rude apropiate a fost după aceea oprită prin codul civil mozaic, cu toate că, după câte se pare, era îngăduită pe timpul lui Avram (vezi Levitic 18,6, 9, 14).

Isca. Nu este clar de ce este amintită aici Isca, o altă fiică a lui Haran. Ţinând seama de o veche tradiţie ebraică, unii comentatori văd în numele acesta un alt nume al Sarei, nevasta lui Avram. Alţii consideră că ea a fost nevasta lui Lot. Nu există nici un temei real pentru astfel de presupuneri.

30

Sarai era stearpă. Această declaraţie pare să implice contrastul cu Milca, cumnata Sarei (vezi cap. 24,24), şi prefigurează marea importanţă a lipsei de copii a Sarei în încercarea credinţei lui Avram.

31

Au ieşit. Scripturile arată clar că Avram a fost acela căruia i s-a descoperit Dumnezeu în Ur din Caldeea, iar nu lui Terah, după cum s-ar putea trage concluzia din acest text (PP 127). Ştefan le-a spus ascultătorilor săi că Avram a plecat din Mesopotamia înainte ca să se aşeze în Haran, ca răspuns la o poruncă lămurită adresată de Dumnezeu lui personal (Fapte 7,2.3). Mai târziu, Dumnezeu îi aminteşte lui Avram că El l-a scos din Ur din Caldeea (Geneza 15,7), nu din Haran (vezi şi Neemia 9,7). Concluzionăm că Avram a fost chemat de două ori. La prima chemare, când locuia în Ur, el a trebuit să părăsească tribul său strămoşesc, iar a doua, la Haran, a trebuit să părăsească rudele apropiate, chiar casa tatălui său (vezi Geneza 12,1). Când i-a fost făcută prima chemare, Avram a ascultat de îndată şi a părăsit regiunea pentru a găsi un nou cămin în ţara în care Dumnezeu îi promisese că Se va îngriji de el. Trebuie ca el să fi avut o influenţă considerabilă asupra tatălui său, Terah, asupra lui Nahor, fratele său şi asupra lui Lot, nepotul său, pentru că ei au ales cu toţii să-l însoţească. Nahor nu este amintit ca unul dintre aceia care au plecat din Ur cu Terah şi Avram, dar dacă nu a plecat la data aceasta, trebuie să-i fi urmat mai târziu (vezi cap. 24,10). Cu toate că Avram a fost cel căruia i-a fost făcută chemarea în Ur, el locuia încă în casa tatălui său, şi aştepta ca tatăl său să ia iniţiativa, dacă va fi binevoitor să facă acest lucru.

Desigur că Terah a consimţit şi, fiind cap de familie s-a mutat. Buna cuviinţă orientală cerea să i se dea lui Terah cinstea de a acţiona în calitate de cap al familiei sale. Ar fi fost mult mai nepotrivit să se spună că Avram a luat pe tatăl său Terah.

Ca să meargă în ţara Canaan. Această afirmaţie arată că destinaţia lor a fost Canaanul chiar de la început. Din Mesopotamia sudică spre Canaan se putea călători pe două căi de comunicaţie. Un drum ducea direct peste marele deşert arab, însă o mare caravană de turme, cirezi şi servitori mulţi nu putea să străbată un astfel de teren. Celălalt drum ducea spre Eufrat, peste pustiul îngust al Siriei de nord şi apoi prin valea Orontes spre sud în Canaan. Fără îndoială că acesta a fost drumul pe care Avram a trebuit să călătorească.

Au venit până la Haran. Haran este aşezat pe râul Balik din Mesopotamia de nord, la jumătatea drumului dintre el şi Canaan. Cauza acestei întreruperi a călătoriei nu se arată, însă ar putea să fi fost pricinuită de frumuseţile atrăgătoare ale regiunii sau, mult mai probabil, de vârsta înaintată şi starea lui Terah. Pentru cea mai mare parte a familiei, Haranul a devenit locul permanent de locuit, ceea ce înseamnă că poate frumuseţile atrăgătoare ale regiunii ar fi dus la hotărârea de a se opri acolo. Văile Balik şi Habur au păşuni bogate. Se poate ca întreaga regiune să fi fost răzleţ populată şi părea să ofere frumoase posibilităţi pentru creşterea bogăţiei familiei, înainte de a porni la drum spre Canaan. Oricare ar fi fost motivul, Terah şi familia sa au tăbărât întrun loc pe care l-au numit Haran, poate în cinstea fiului şi fratelui lor care murise în Ur. Din cauza diferenţei neînsemnate din ortografia numelui ebraic al fiului lui Terah, Haran, şi acela al cetăţii Charan, legătura dintre aceste două nume este nesigură.

Dovada rădăcinilor puternice pe care le-au prins terahiţii în noul lor cămin se vede limpede din faptul că mai multe nume ale familiei lor au rămas legate de cetăţi ale regiunii, timp de sute de ani şi în unele cazuri timp de milenii. Este posibil ca Haran, o cetate importantă în timpul celui de-al doilea şi întâiului mileniu î.Hr., a primit numele acesta în cinstea lui Haran, aşa cum s-a sugerat mai sus. Memoria lui Peleg trăieşte în numele cetăţii Paliga de la gura râului Habur. Nahor a dat numele său cetăţii lui Nahor (cap. 24,10), Til-Nahiri de mai târziu, aproape de Haran. Numele de Serug se reflectă în oraşul din apropiere, Sarugi, şi aşezarea Til-şa-turahi de pe râul Balik poate să perpetueze numele lui Terah. Aceste nume de localităţi reprezintă o dovadă clară că familia lui Terah a ocupat în timpurile străvechi aceste regiuni.

32

Terah a murit în Haran. Nu este arătat cât timp a locuit Terah în Haran. Având în vedere promptitudinea proverbială a lui Avraam de a asculta de Dumnezeu, se pare foarte improbabil ca el să fi rămas mulţi ani în Haran, ştiind că Domnul dorea ca el să plece spre Canaan, cu excepţia bolii sau vârstei tatălui său. Se pare mai probabil că Terah s-a oprit pentru o perioadă la râul Balik pentru a-şi restabili puterile pierdute, iar apoi frumuseţile atrăgătoare ale regiunii l-au făcut să uite de ţinta sa. În astfel de împrejurări, pietatea filială urma să-l ţină pe Avram să vegheze cu grijă asupra tatălui său. În felul acesta, toţi trebuiau să rămână în Haran în aşteptarea călătoriei după vindecarea lui Terah. Când el a murit, Avram şi Terah au continuat planul lor original, iar ceilalţi membri ai familiei au fost vrăjiţi de bogăţia regiunii şi nu au vrut să mai plece.

Terah, asemenea lui Moise, câteva secole mai târziu, nu a ajuns să intre în Ţara Făgăduinţei. Ni se aduce aminte cu putere despre starea noastră de peregrini, prin faptul că mulţi dintre copiii credincioşi ai lui Dumnezeu mor pe drumul lor spre Canaanul ceresc. Totuşi, gravitatea morţii lui Terah a fost neînsemnată în comparaţie cu hotărârea lui Nahor de a rămâne în Haran. El şi familia lui s-au despărţit de bunăvoie de făgăduinţele lui Dumnezeu, refuzând să îl însoţească pe Avram în ţara făgăduită. Drept rezultat, ei şi urmaşii lor au dispărut în cele din urmă de pe arena istoriei, în timp ce Avram şi urmaşii lui rămân timp de veacuri depozitarii harului special al lui Dumnezeu şi mijlocul binecuvântării Lui pentru lume.Comentariile lui Ellen G. White

1-9 PP 117-124; SR 72-75

2,4 PP 118; 8T 213

5 PP 123; 8T 214

5-7 PP 119

8 PP 120

9 8T 215

28 3T 138

31 PP 127