Geneza 1

1

La început. Aceste cuvinte ne amintesc faptul că orice lucru omenesc are un început. Numai Acela care stă pe scaunului de domnie, suveranul Domn al timpului este fără început şi fără sfârşit. Cuvintele de la începutul Scripturii scot astfel la iveală un izbitor contrast între tot ce este omenesc, temporar şi limitat şi ce este divin, veşnic şi infinit. Amintindu-ne de limitările noastre omeneşti, aceste cuvinte ne îndreaptă spre Acela care este acelaşi şi ai cărui ani nu au sfârşit (Evrei 1,10–12; Psalmi 90,2.10). Minţile noastre limitate nu pot cugeta asupra începutului fără să se gândească la Dumnezeu, pentru că El este începutul (Coloseni 1,18; compară cu Ioan 1,1–3). Înţelepciunea şi toate celelalte lucruri bune îşi au originea în El (Psalmi 111,10; Iacov 1,17). Şi dacă urmează ca noi să fim iarăşi asemenea Făcătorului nostru, viaţa şi toate planurile noastre trebuie să aibă un nou început în El (Geneza 1,26.27; compară cu Ioan 3,5; 1 Ioan 3,1–3). Este privilegiul nostru să ne bucurăm de asigurarea plină de încredere că Acela care a început în noi această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos (Filipeni 1,6). El este Căpetenia (Începătorul) şi Desăvârşirea credinţei noastre (Evrei 12,2). Să nu uităm niciodată sublimul fapt cuprins în aceste cuvinte, la început Dumnezeu.

Acest prim verset al Sfintei Scripturi aduce în centrul atenţiei una dintre vechile controverse dintre creştinii care cred în Biblie, pe de o parte, şi scepticii, ateii şi diferite nuanţe de materialişti, pe de altă parte. Aceştia din urmă, care caută să explice în diferite feluri şi în diferite măsuri universul fără Dumnezeu, susţin că materia este veşnică. Dacă lucrul acesta este adevărat şi dacă materia are putere să evolueze, mai întâi în cele mai simple forme de viaţă şi apoi în altele mai complexe, până se ajunge la om, Dumnezeu, într-adevăr, nu mai este necesar.

Geneza 1,1 afirmă că Dumnezeu este înainte de orice altceva şi că El este singura cauză a orice altceva. Acest verset este temelia oricărei gândiri corecte cu privire la lumea materială. El stabileşte impresionantul adevăr că la formarea lumii noastre Dumnezeu n-a depins de materia pre-existentă (8T 258).

Panteismul, vechea erezie care Îl deposedează pe Dumnezeu de personalitate, răspândindu-L prin tot universul, şi, astfel, Îl face sinonim cu totalitatea creaţiunii, este de asemenea demascat şi respins de Geneza 1,1. Nu există nici un temei pentru doctrina panteismului, în virtutea căreia cineva crede că Dumnezeu a trăit în seninătate şi supremaţie înainte de a fi fost orice creaţiune şi că se află deasupra şi separat de tot ce a creat.

Nici o declaraţie nu putea fi mai potrivita ca introducere la Sfânta Scriptură. La început, cititorul este adus în faţa unei fiinţe Atotputernice, cu personalitate, voinţă şi scop, existând înainte de orice altceva şi nedepinzând de nimic altceva, care Şi-a exercitat voinţa şi a făcut cerurile şi pământul.

Nici o dezbatere a unor probleme secundare cu privire la taina creaţiunii divine, fie în ce priveşte timpul sau metoda, nu ar trebui să fie îngăduită pentru a anula faptul că adevărata linie despărţitoare între o credinţă adevărată şi una falsă cu privire la subiectul despre Dumnezeu şi originea pământului nostru constă în acceptarea sau respingerea adevărului prezentat în acest verset.

Chiar aici trebuie să fie spus un cuvânt de avertizare. Timp de secole îndelungate, teologii au făcut speculaţii asupra cuvântului început, sperând să descopere mai mult din căile misterioase ale lui Dumnezeu, decât a considerat înţelepciunea cea fără de margini că este potrivit să descopere. Vezi, de exemplu, discuţia despre falsa teorie a ruinei şi a refacerii creaţiunii din Nota Suplimentară de la sfârşitul acestui capitol. Orice speculaţie este zadarnică. Noi nu cunoaştem nimic cu privire la metoda folosită la creaţiune, în afară de declaraţia mozaică concisă: Dumnezeu a zis, şi aşa a fost, care este misterioasa şi maiestuoasa notă dominantă a imnului creaţiunii. A pune ca bază a raţionamentului nostru idee că Dumnezeu a procedat în vreun fel anume la creaţiunea lumii, deoarece altfel ar fi fost încălcate legile naturii, înseamnă a întuneca sfatul Săi prin cuvinte şi a încuraja scepticismul, care a susţinut dintotdeauna că întregul raport mozaic este de necrezut, pentru că în mod evident încalcă legile naturii. De ce să încercăm să fim mai înţelepţi decât ce este scris?

În mod specific, nimic nu s-a câştigat speculând asupra timpului când a fost adusă la existenţă materia din care este alcătuită planeta noastră. Cu privire la aspectul timpului creaţiunii pământului şi a tuturor celor de pe el, Geneza face două afirmaţii: (1) La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul (v.1). (2) În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse (cap. 2,2). Pasajele de legătură nu adaugă nimic la ce este prezentat în aceste două texte cu privire la timpul în care a avut loc creaţiunea. La întrebarea: Când a creat Dumnezeu cerurile şi pământul? putem răspunde doar atât: În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea (cap. 2,2), căci în şase zile a făcut Dumnezeu cerurile şi pământul, marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit. (Exod 20,11).

Aceste observaţii cu privire la raportul creaţiunii nu reprezintă o încercare de a deschide discuţia, ci mai degrabă o mărturie că nu suntem pregătiţi să vorbim cu certitudine despre ceva ce depăşeşte ce este descoperit în mod clar. Însuşi faptul că atât de multe lucruri se sprijină pe raportul creaţiunii – chiar însuşi întregul edificiu al Scripturii – îl determină pe cercetătorul cucernic şi prudent al Bibliei să-şi potrivească declaraţiile la cuvintele explicite ale Sfintei Scripturi. Într-adevăr, când vastele domenii ale speculaţiei îl ademenesc să rătăcească plutind departe pe ţinuturile necartografiate ale timpului şi spaţiului, el nu poate face ceva mai bun decât să întâmpine ispita cu riposta simplă: Stă scris. Întotdeauna există siguranţă înăuntrul hotarelor semnelor de citare biblice.

Dumnezeu a făcut. Verbul a crea este de la ebraicul bara’, care în forma folosită aici descrie o lucrare a lui Dumnezeu, niciodată a oamenilor. Dumnezeu creează vântul (Amos 4,13), o inimă curată (Psalmi 51,10), şi ceruri noi şi un pământ nou (Isaia 65,17). Cuvintele ebraice pe care le traducem în mod frecvent (dar nu exclusiv) a face, ’asah a forma, yaşar, şi altele folosite în legătură cu activitatea omului implică materie pre-existentă. Toate cele trei cuvinte sunt folosite la descrierea creării omului. Chiar cele trei cuvinte ale Bibliei îndreaptă atenţia la faptul că întreaga creaţiune poartă amprentele activităţii personale a lui Dumnezeu. Pagina de început a Sfintei Scripturi îl face pe cititor să cunoască un Dumnezeu căruia toate cele însufleţite şi neînsufleţite Îi datorează existenţa (vezi Evrei 11,3). Pământul menţionat aici în mod evident nu este uscatul, care nu a fost despărţit de ape decât în ziua a treia, ci întreaga noastră planetă.

2

Fără formă şi gol. Mai exact, pustiu şi gol – tohu wabohu. Această expresie înseamnă o stare de pustietate şi goliciune, însă fără a lăsa să se înţeleagă că pământul fusese cândva desăvârşit şi apoi a fost pustiit şi golit.

Când cuvintele tohu wabohu apar împreună în alte pasaje, de exemplu în Isaia 34,11; Ieremia 4,23, ele par să fi fost împrumutate din acest text, dar tohu singur este folosit adesea ca sinonim cu neexistenţă, sau a fi nimic (Isaia 40,17.23; 49,4). Iov 26,7 demonstrează înţelesul corect al cuvântului. A doua parte a acestui text declară că Dumnezeu spânzură pământul pe nimic, iar prima jumătate are paralela El întinde miază-noaptea asupra tohu (golului). Acest text din Iov arată clar că pământul era fără formă şi fără viaţă. Elementele lui erau amestecate, deplin neorganizate şi neînsufleţite.

Peste faţa adâncului de ape era întuneric. Adâncul, de la o rădăcină a mugi, a urla, este adesea aplicat la apele care mugesc, la apele care urlă, sau la potop, şi de aici adâncimile mării (Psalmi 42,7; Exod 15,5; Deuteronom 8,7; Iov 28,14; 38,16). Adâncul este un cuvânt vechi şi aici este folosit ca nume propriu. Babilonienii, care au păstrat timp de mai mult secole o vagă amintire a adevăratei istorii a creaţiunii, de fapt, au personificat acest cuvânt, tehom, şi l-au aplicat în mitologia lor la o zeitate, Tiamat din corpul mort al căreia, credeau ei, că a fost creat pământul. Raportul biblic arată că la început nu era lumină pe pământ şi că suprafaţa materiei era într-o stare fluidă, deoarece faţa adâncului este în paralel cu faţa apelor din versetul acesta.

Duhul lui Dumnezeu se mişca. Duh, ruach. În armonie cu crezul biblic, Duhul lui Dumnezeu este Duhul Sfânt, a treia Persoană a Dumnezeirii. Începând din locul acesta, în toată Scriptura, Duhul lui Dumnezeu are rolul de agent divin în toate actele creatoare, fie a pământului, a naturii, a bisericii, a vieţii noi sau a omului nou. Vezi la v.26, un comentariu asupra legăturii lui Hristos cu lucrarea de creaţiune.

Cuvântul redat aici a mişca este marachepheth, care nu poate fi tradus bine prin plutea, cu toate că are înţelesul acesta în siriacă, un dialect aramaic post-biblic. Cuvântul se întâlneşte numai de două ori în altă parte a Vechiului Testament. El apare în Ieremia 23,9 unde are înţelesul de a tremura, a clătina, în timp ce în Deuteronom 32,11 este folosit spre a descrie fâlfâirea aripilor unui vultur deasupra puilor săi. Vulturul nu oboseşte deasupra puilor vii, ci pluteşte veghetor şi ocrotitor deasupra lor.

Lucrarea Duhului lui Dumnezeu trebuie să aibă o legătură cu activitatea care trebuia să fie iniţiată, o activitate care scotea ordine din haos. Duhul lui Dumnezeu era deja prezent, gata să acţioneze îndată ce avea să se dea ordinul. Duhul lui Dumnezeu a făcut întotdeauna exact lucrarea aceasta. Acest Agent divin a fost prezent mereu pentru a ajuta în lucrarea de creaţiune şi de mântuire, pentru a mustra şi întări suflete rătăcite, pentru a-i mângâia pe cei întristaţi şi pentru a înfăţişa într-o formă acceptabilă înaintea lui Dumnezeu rugăciunile credincioşilor.

3

Dumnezeu a zis. Raportul fiecăreia dintre cele şase zile ale creaţiunii începe cu anunţul aceasta. El zice şi se face; porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă (Psalmi 33,9), declară psalmistul, iar apostolul spune: prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu (Evrei 11,3). Expresia Dumnezeu a zis i-a ofensat pe unii care spuneau că Îl face pe Dumnezeu să fie prea mult asemenea unei fiinţe omeneşti. Dar cum ar fi putut scriitorul să aducă la cunoştinţa inteligenţelor mărginite actul creaţiunii îndeplinit de Dumnezeul infinit, decât folosind termeni pe care omul muritor îi poate înţelege? Faptul că rostirile lui Dumnezeu sunt de repetate ori legate cu activităţi săvârşite de Dumnezeu (versetele 7.16.21.27) arată în mod convingător că o descoperire a puterii creatoare a lui Dumnezeu este exprimată în grai omenesc.

Să fie lumină. Fără lumină nu putea fi viaţă, iar când Creatorul a început lucrarea de a face ordine din haos şi de a introduce diferite forme de plante şi de animale de pământ, era de cea mai mare însemnătate să fie lumină. Lumina este o formă vizibilă a energiei, care prin acţiunea ei asupra plantelor transformă elemente şi compuşi anorganici în hrană atât pentru om, cât şi pentru animale şi conduce multe alte procese naturale necesare pentru viaţă.

Lumina a fost întotdeauna simbolul prezenţei divine. După cum lumina fizică este esenţială pentru viaţa fizică, la fel lumina divină este necesară, dacă fiinţele raţionale doresc să aibă viaţă morală şi spirituală. Dumnezeu este lumină (1 Ioan 1,5), iar la aceia în a căror inimă lucrarea de creare din nou a asemănării divine înaintează repede, El vine din nou astăzi, poruncind umbrelor păcatului, incertitudinii şi descurajării să fugă, zicând: Să fie lumină.

4

Dumnezeu a văzut. Expresia aceasta, repetată de şase ori (versetele 10.12.18.21.25.31), exprimă în limbaj omenesc o lucrare a lui Dumnezeu – aprecierea fiecărui act individual de creaţie ca răspunzând pe deplin planului şi voinţei Făcătorului ei. După cum noi, privind şi examinând roadele eforturilor noastre suntem gata să declarăm că ele întrunesc planurile şi scopul nostru, tot astfel Dumnezeu declară, după fiecare act creator, că rezultatele corespund pe deplin cu planul Său.

Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric. La început a existat numai întuneric pe acest pământ fără formă. O dată cu intrarea luminii a avut loc o schimbare. Acum întunericul şi lumina existau alături, dar separate una de alta.

5

A numit lumina zi. Luminii şi întunericului le sunt date nume. Punerea unui nume a fost întotdeauna un act important în antichitate. Numele aveau înţelesul lor şi erau alese cu grijă. Ulterior, Dumnezeu l-a însărcinat pe Adam să dea nume animalelor. Uneori, El a schimbat numele servilor Săi pentru a le face să corespundă cu experienţa vieţii lor, sau cu caracterul lor. El le-a dat instrucţiuni părinţilor pământeşti ai Fiului Său cu privire la numele pe care urma să-l dea Mântuitorului. În cursul săptămânii creaţiunii, Îl găsim pe Dumnezeu dând nume chiar şi produselor fără de viaţă ale puterii Sale creatoare.

A fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă, aceasta a fost ziua întâi. Literal, seară a fost, dimineaţă a fost, ziua întâi. În felul acesta se încheie descrierea criptică a însemnării zilei întâi a săptămânii creaţiunii lui Dumnezeu. Explicaţii numeroase şi diverse au fost date acestei afirmaţii. Ea arată clar durata fiecăreia dintre cele şapte părţi ale săptămânii creaţiunii şi este repetată de încă cinci ori în capitolul acesta (versetele 8.13.19.23.31). Unii au gândit că fiecare act creator a durat o noapte, de seara până dimineaţa, iar alţii că fiecare zi a început cu dimineaţa, cu toate că raportul inspirat declară clar că seara a precedat dimineaţa.

Mulţi cercetători au luat expresia aceasta ca însemnând o perioadă lungă şi nedefinită, crezând că unele dintre activităţile zilelor următoare, de exemplu, crearea plantelor şi animalelor, nu ar fi putut fi îndeplinite în cuprinsul unei zile literale. Ei cred că află o justificare a acestei interpretări în cuvintele lui Petru: Pentru Domnul o zi este ca o mie de ani (2 Petru 3,8). Faptul că textul acesta nu poate fi folosit pentru a determina lungimea zilelor creaţiunii este evident când se citeşte restul versetului, şi o mie de ani sunt ca o zi. Contextul cuvintelor lui Petru lămureşte că el doreşte să sublinieze faptul că Dumnezeu poate să lucreze fără a fi legat de timp. Creatorul poate să facă într-o zi lucrarea unei mii de ani, iar o perioadă de o mie de ani, un timp îndelungat pentru aceia care aşteaptă să se împlinească judecăţile lui Dumnezeu, poate fi considerată de El ca numai o singură zi. Psalmul 90,4 conţine aceeaşi idee.

Afirmaţia literală: seară a fost (cu orele următoare ale nopţii), dimineaţă a fost (cu ceasurile care au urmat ale zilei), ziua întâi este în mod clar o descriere a unei zile astronomice, adică, o zi cu durata de 24 de ore. Ea este echivalentul compusului ebraic de mai târziu seară-dimineaţă din Daniel 8,14, pe care KJV a tradus-o zile, aici însemnând zile profetice, şi a cuvântului grecesc al lui Pavel, nuchthemeron, tradus o noapte şi o zi (2 Corinteni 11,25). De aceea, evreii care nu au pus niciodată la îndoială înţelesul acestei expresii, începeau ziua la apus şi

o sfârşeau la începutul apusului următor (Levitic 23,32; Deuteronom 16,6). În plus, limbajul poruncii a patra nu lasă nici o umbră de îndoială că seara şi dimineaţa raportului creaţiunii sunt părţi componente ale unei zile terestre. Porunca aceasta, referindu-se în cuvinte clare la săptămâna creaţiunii, declară: Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit (Exod 20,11).

Tenacitatea cu care atât de mulţi comentatori se agaţă de ideea că zilele creaţiunii au fost lungi perioade de timp, chiar mii de ani în cea mai mare parte, îşi găseşte explicaţia în faptul că ei încearcă să facă raportul inspirat al creaţiunii să fie în acord cu teoria evoluţiei. Geologii şi biologii i-au învăţat pe oameni să creadă că această istorie timpurie a pământului cuprinde milioane de ani, în care formaţiunile geologice se formau, iar speciile de vieţuitoare evoluau într-un ritm lent. Pretutindeni pe paginile sale sfinte, Biblia combate această teorie a evoluţiei. Credinţa într-o creaţiune divină şi instantanee, ca rezultat al cuvintelor rostite de Dumnezeu, stă în deplină opoziţie faţă de teoria susţinută de majoritatea oamenilor de ştiinţă şi de mulţi teologi de astăzi, că lumea şi tot ce este în ea a ajuns la fiinţă prin procesul lent al evoluţiei care a durat ere nenumărate.

Un alt motiv pentru care mulţi comentatori declară că zilele creaţiunii au fost lungi perioade de timp este că ei leapădă Sabatul zilei a şaptea. Un comentator vestit exprimă gândul acesta astfel: Durata zilei a şaptea în mod necesar determină lungimea celorlalte şase.... Odihna sabatică a lui Dumnezeu este înţeleasă de cei mai buni interpreţi ai Scripturii ca dăinuind de la sfârşitul creaţiunii până în ceasul de faţă, aşa încât consecvenţa cere ca şi cele şase zile anterioare să fie considerate nu de scurtă durată, ci de durată nedefinită (Pulpit). Acest fel de raţionament se mişcă într-un cerc. Din cauză că Sabatul zilei a şaptea, atât de clar definit în Scriptură ca o zi de odihnă care vine săptămânal este respins în felul acesta, despre ziua a şaptea a săptămânii se declară că a durat până în timpul de faţă. Pe temeiul acestei explicaţii nebiblice, durata celorlalte zile ale creaţiunii este şi ea extinsă. Interpretarea sănătoasă nu are nici o simpatie faţă de acest fel de raţionament şi insistă în a da un înţeles literal textului, urmând exemplul divinului Interpret al Cuvântului care a respins fiecare atac al vrăşmaşului declarând: Stă scris (Matei 4,4.7.10).

Scripturile vorbesc clar despre şapte zile ale creaţiunii (Exod 20,11) şi nu de perioade de durate nedefinite. Suntem, aşadar, obligaţi să declarăm sus şi tare că ziua întâi a creaţiunii, indicată de expresia în ebraică: seară a fost, dimineaţă a fost, ziua întâi, a fost o zi de 24 de ore.

6

O întindere. [un firmament, KJV]. Lucrarea celei de-a doua zile a creaţiunii a constat din formarea firmamentului. Marea masă a apelor primare a fost despărţită în două corpuri distincte. Apele care sunt deasupra întinderii (v.7) sunt în general considerate de comentatori ca fiind vaporii de apă. Stările climaterice ale pământului, desăvârşit la origine, se deosebeau de cele existente astăzi.

Explorările făcute în nordul îndepărtat au dovedit că pădurile tropicale luxuriante acopereau cândva acele locuri care acum sunt îngropate sub gheaţă şi zăpadă eternă. Se admite, în general, că stările climaterice plăcute au dominat în cursul acestei istorii primare a pământului. Erau necunoscute extremele de frig şi căldură care pot face viaţa neplăcută în cele mai multe regiuni ale lumii şi, de fapt, imposibilă în unele.

7

Verset ce nu a fost comentat.

8

Dumnezeu a numit întinderea cer. Produsul puterii creatoare a lui Dumnezeu în a doua zi a săptămânii creaţiunii a primit un nume, aşa cum primise nume şi lumina zilei întâi. În ebraică – la fel ca în traducerile moderne cuvântul cer este numele dat atât locuinţei lui Dumnezeu, cât şi firmamentului. În versetul acesta, cer se referă la cerurile atmosferice care apar pentru ochiul omenesc ca o boltă sau cupolă, întinzându-se pe deasupra pământului nostru şi, în general, numit cer.

Nici un fel de viaţă nu este cu putinţă fără de aer. Atât plantele cât şi animalele au nevoie de el. Fără atmosferă, pământul nostru ar fi lipsit de viaţă ca luna, grozav de fierbinte în partea expusă la soare şi extrem de rece în alte părţi. Nici un mugure de viaţă vegetală nu ar putea fi găsit niciunde şi nici o fiinţă nu ar putea exista pentru nici o durată de timp. Suntem noi recunoscători pentru această atmosferă dată de Dumnezeu?

9

Să se strângă la un loc apele. Al treilea act creator săvârşit în timpul celei dintâi părţi a zilei a treia, a fost separarea apei de uscat. Pana inspirată a psalmistului descrie acest eveniment în următoarele cuvinte pitoreşti şi poetice: Apele stăteau pe munţi, dar la ameninţarea ta au fugit, la glasul tunetului tău au luat-o la fugă, suindu-se pe munţi şi pogorându-se în văi până la locul pe care li-l hotărâseşi tu. Le-ai pus o margine pe care nu trebuie să o treacă (Psalmi 104,6-9). [RSV zice Munţii s-au înălţat, văile s-au coborât până la locul pe care li-l hotărâseşi Tu.] Adunarea apelor într-un singur loc nu cuprinde în sine nimic mai mult decât că, de la data aceea, ele urmau să fie strânse la un loc şi să fie închise în hotare într-un loc aparte, aşa încât să îngăduie ieşirea la iveală a solului. Trebuie să fi fost un aspect radios pentru oricare observator ceresc, să vadă dealurile cum se ridică din apa care acoperise atât de deplin faţa pământului. Acolo unde fusese numai apa cât putea ochiul să vadă, deodată, s-au ridicat mari suprafeţe de uscat şi au dat pământului acestuia o înfăţişare cu totul nouă.

10

Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun. Privirea lui Dumnezeu s-a odihnit acum, cu plăcere şi satisfacţie, văzând produsul finit al celei de-a treia zile a creaţiunii. Era bun. Acel uscat de la început nouă nu prea ne-ar fi părut bun. Era o lume de văi, dealuri şi câmpii lipsite de verdeaţă, ridicată din adâncul apei. Niciunde nu era nici măcar un fir de iarbă sau un lichen alipit. Cu toate acestea, el a părut bun Creatorului lui, care îl putea vedea în raport cu întrebuinţările pentru care îl făcuse şi ca un pas pregătitor, corespunzător pentru noile minuni pe care era gata să le prezinte.

11

Să dea pământul. După despărţirea uscatului de apă, un alt ordin divin a fost dat în această a treia zi: vegetaţia a fost chemată la existenţă. Unii au considerat cel dintâi dintre cei trei termeni folosiţi în porunca divină ca fiind un termen general pentru plante, cuprinzându-le pe al doilea şi pe al treilea. Totuşi, este de preferat a le lua drept categorii distincte.

Verdeaţă. [iarbă, KJV]. În ebraică deshe’, a fi verde, a se înverzi, a lăstări. Acest cuvânt înseamnă lăstari verzi şi ierburi delicate – diferitele feluri de plante care sunt hrana animalelor. Iarbă este probabil folosit aici ca un sinonim al cuvântului verdeaţă, ’eseb, când aceasta din urmă apare fără expresia atributivă care face sămânţă (vezi v.30; Psalmi 23,2).

Iarbă cu sămânţă. Iarbă, ’eseb este verdeaţa mai coaptă, în care sămânţa este caracteristica cea mai izbitoare, oferind unul din cele două feluri de alimente rânduite de Dumnezeu să fie consumate de fiinţele omeneşti (v.29).

Pomi roditori. Trei caracteristici ale pomilor roditori sunt notate aici: (1) producerea de roade, (2) includerea de sămânţă în fruct şi (3) aducerea acestor roade pe sau deasupra pământului. Aceşti pomi trebuiau să ofere omului o altă sursă de alimente (v.29).

12

Pământul a dat. Vegetaţia zilei a treia a apărut din sol. Aceasta nu vrea să spună că puterea de a produce plante având viaţă era în sol. Ideea generării spontane este tot atât de străină de Scriptură pe cum este de ştiinţă.

După soiul lor. Expresia aceasta extrem de importantă, dată de trei ori în v.11 şi 12, însemnând că un măr, de exemplu, nu urma să dea sămânţă din care să răsară portocali, arată în cuvinte simple că diferitele soiuri de plante erau deja fixate prin actul creaţiunii. Ideea evoluţioniştilor că diferitele soiuri de plante sunt rezultatul unui proces lent de dezvoltare de la o formă inferioară de viaţă la una superioară este nebiblică şi nedemonstrabilă. Variaţii în cuprinsul unor anumite limite sunt posibile, dar limitele acelea nu pot crea noi soiuri distincte de plante. Report an error

13

Vezi la v.5.

14

Să fie nişte luminători. Luminători, me’oroth, nu este acelaşi lucru cu lumină, ’or din versetele 3 şi 4. Ele înseamnă surse de lumină, candelabre, luminători. Expresia că ei sunt puşi pe firmament, sau în întinderea cerului, este aleasă deoarece acolo îi vede locuitorul terestru.

Ca să despartă ziua de noapte. Ca să regleze şi să continue de atunci înainte deosebirea dintre lumină şi întuneric, o deosebire care a existat mereu de când Dumnezeu a decretat lumina în ziua întâi.

Nişte semne. Aceste corpuri cereşti au marcat anumite acte ale bunăvoinţei sau nemulţumirii lui Dumnezeu ca pe timpul lui Iosua (Iosua 10,12.13) şi a lui Ezechia (2 Regi 20,11), şi în ziua răstignirii (Matei 27,45). Stelele, de asemenea, au servit ca unul dintre semnele celei de-a doua veniri a lui Hristos (Matei 24,29).

Unii au crezut în mod eronat că aceste corpurile cereşti aveau, de asemenea, scopul de a determina destinele individuale ale oamenilor. Astrologii au apelat la versetul 14 pentru a justifica practica lor. Totuşi, Biblia se opune atât de viguros oricărei forme de divinaţie şi de ghicire, încât trebuie să fie respins cu hotărâre gândul că Dumnezeu a rânduit soarele, luna şi stelele pentru a le servi astrologilor drept călăuze în prezicerea despre treburile şi destinele omeneşti. Ieremia îi avertizează pe evrei să nu se înspăimânte de semnele cerului înaintea cărora păgânii tremură de spaimă fără rost (Ieremia 10,2), iar Isaia vorbeşte cu ironie batjocoritoare contra astrologilor, celor care pândesc cerurile şi a prezicătorilor pe al căror sfat este o nebunie şi o nelegiuire ca cineva să se sprijine (Isaia 47,13.14). Cu toate că superstiţia citirii destinului omului în stele nu a prins rădăcini printre vechii izraeliţi, ei nu au avut suficientă tărie morală pentru a rezista în general cultului stelelor al vecinilor lor păgâni (Ieremia 19,13; Ezechiel 8,16; Ţefania 1,5).

Să arate vremurile. [pentru anotimpuri, KJV]. Perioadele de sărbători, precum şi alte timpuri precise care reveneau anual trebuia să fie reglate prin mişcarea corpurilor cereşti (Psalmi 104,19; Zaharia 8,19). Aceste corpuri au, în plus, o influenţă periodică definită asupra agriculturii, navigaţiei şi altor ocupaţii omeneşti, ca şi asupra cursului vieţii animale şi vegetale, de exemplu, timpul când animalele fac pui şi timpul migraţiei păsărilor (Ieremia 8,7).

Zilele şi anii. Zilele şi anii sunt fixate prin mişcarea soarelui, care în conjuncţie cu aceea a lunii, le-au oferit oamenilor din toate veacurilor o bază pentru calendare – lunar, solar, sau o combinaţie a celor două.

15

Luminători. Nu pentru a introduce lumină pentru prima oară în lumea aceasta, deoarece Dumnezeu decretase lumină în ziua întâi, ci spre a servi ca un a aranjament permanent pentru distribuirea luminii în lumea aceasta.

16

A făcut şi stelele. Cuvintele a făcut au fost adăugate. În ce priveşte originea stelelor, au fost prezentate două concepţii principale: (1) Stelele au fost aduse la existenţă în cursul săptămânii creaţiunii împreună cu soarele şi luna, (2) Stelele, deşi create mai înainte, sunt menţionate aici, în trecere, de Moise, întrucât el se ocupă de luminătorii cerurilor. Prima concepţie face necesară concluzia că înainte de săptămâna creaţiunii vastul univers era un gol pustiu. Concluzia aceasta pare a fi fără suficiente garanţii.

Totuşi, asupra acesteia ca şi asupra multor altor declaraţii criptice ale Scripturii cu privire la actele misterioase ale lui Dumnezeu, ar trebui să nu fim dogmatici. Ar trebui să nu uităm că adevărul principal pe care Moise a căutat să-l prezinte cu privire la originea soarelui, lunii şi stelelor este că ele sunt rezultatul puterii creatoare a lui Dumnezeu. Aici este o nouă respingere a vechii, dar mereu repetate erezii a eternităţii materiei.

17

Verset ce nu a fost comentat.

18

Era bun. Spre deosebire de pământul nostru actual, care s-a schimbat mult ca rezultat al introducerii păcatului, corpurile cereşti încă se bucură de aceeaşi stare desăvârşită, pe care o aveau atunci când au ieşit din mâna Făcătorului lor. Este un fapt universal cunoscut că legile universului sunt credincios ascultate de toate corpurile cereşti. Astronomii şi navigatorii sunt siguri că nici o deviaţie de la regulile stabilite nu are loc în lumea astronomică. Ei ştiu că aceste corpuri cereşti nu-i vor dezamăgi, că se poate pune încredere în ele din cauza continuei lor ascultări de legile prescrise lor.

19

Verset ce nu a fost comentat.

20

Să mişune apele. Avem aici popularea apei şi aerului prin crearea fiinţelor marine şi înaripate. Originalul poate fi tradus Apele să producă din abundenţă făpturi vii care se mişcă, făcând mai clară expresia ebraică a Genezei, care, literal, înseamnă, Apele să mişune de roiuri. Verbul tradus aici să mişune este, de asemenea, folosit cu înţelesul să se înmulţească din belşug. Termenul se aplică nu doar la peşti, ci şi la toate animalele marine, de la cele mai mari la cele mai mici, precum şi la reptile.

Vieţuitoarele. [făpturi care au viaţă, KJV]. Originalul acestei expresii, nephesh chayyah lămureşte o clară deosebire între animale şi vegetaţia creată cu două zile mai devreme. E adevărat că plantele au viaţă, aşa cum au şi animalele, şi posedă anumite funcţiuni care seamănă cu acelea ale animalelor, dar există o diferenţă însemnată între lumea plantelor şi lumea animalelor. Animalele au organe care le îngăduie să ia hotărâri, să se deplaseze în căutarea hranei şi să simtă durere, bucurie sau întristare într-o măsură mai mare sau mai mică.

De aceea ele pot fi numite vieţuitoare, un cuvânt care nu poate fi aplicat la plante. Acesta trebuie să fie înţelesul mult discutatului cuvânt ebraic nephesh, bine tradus vieţuitoare în versetul acesta, un termen care îi atribuie animalului o formă de viaţă superioară faţă de cea a plantei care nu este o nephesh. Traducătorii mai timpurii au înţeles corect că termenul nu poate să însemne suflet în acest pasaj, şi l-au redat într-un fel care transmite corect intenţia autorului inspirat.

Să zboare păsări. [Păsări care pot zbura, KJV]. Apele urmau să producă animale de apă, dar nu păsări, aşa cum pare că arată KJV. Capitolul 2,19 afirmă că toate păsările cerului au fost făcute de Dumnezeu din pământ. Redarea aceasta a textului ebraic de la capitolul 1,20, şi să zboare păsări pe deasupra pământului rezolvă această aparentă dificultate. Cuvântul păsări, literal fiinţe înaripate, trebuie să fie considerat în înţelesul general. Sunt cuprinse aici atât cele domestice, cât şi cele sălbatice.

21

Dumnezeu a făcut peştii cei mari. Pentru a doua oară cuvântul creat, bara’, este folosit în capitolul acesta pentru a arăta introducerea a ceva cu totul nou, crearea făpturilor vii. În executarea cuvântului său, Dumnezeu a creat marile animale marine, tanninim. Traducerea peştii cei mari, este prea limitată în cuprins. Cuvântul are diferite înţelesuri, ca şarpe (Exod 7,9, 10, 12) şi balaur (Isaia 51,9; Ezechiel 29,3), dar trebuie să însemne monstru marin în pasajul acesta şi în Psalmi 148,7.

Se mişcă. Verbul a se mişca, ramas, descrie îndeosebi animale târâtoare (Geneza 9,2), fie pe pământ (Geneza 7,14), fie din apă (Psalmi 69,34), deşi aici înseamnă în mod clar fiinţe acvatice.

După soiul lor. Ca în cazul plantelor create în ziua a treia, se face declaraţia că atât peştii cât şi păsările au fost create după soiul lor, arătând în mod clar că felurile distincte de animale pe care le vedem au fost stabilite la creaţiune, şi nu printr-un proces de dezvoltare aşa cum susţin evoluţioniştii (vezi la v.12).

De ce au fost create păsările şi peştii în aceeaşi zi nu este de explicat printr-o presupusă asemănare între aer şi apă, aşa cum credeau Luther, Calvin şi alţii. De asemenea, nu se spune că o singură pereche a fost creată din fiecare specie, dimpotrivă, cuvintele să mişune apele de vieţuitoare pare să arate că animalele au fost create nu numai într-o bogată varietate de feluri, dar şi în mare număr de indivizi. Faptul că numai o singură fiinţă omenească a fost creată la început, nu garantează concluzia că şi animalele au fost create ca indivizi singuri.

Dumnezeu a văzut că erau bune. Pământul trebuie să fi apărut cât se poate de plăcut Creatorului când l-a privit la sfârşitul acestei a cincia zi. Nu numai dealurile înverzite, pâraiele sclipitoare şi lacurile albastre, dar şi vieţuitoarele, mişcându-se, înotând şi zburând, dădeau lumii acesteia pentru prima dată calitatea de viaţă pe care nu o avusese mai înainte. Erau acolo şi făpturi care puteau chiar şi să cânte laude Creatorului, care dădeau pe faţă o oarecare măsură de pricepere, găsind felul corespunzător de hrană (Matei 6,26), construindu-şi cuiburi ca adăposturi (Matei 8,20) şi cunoscându-şi timpul de migrare (Ieremia 8,7).

Marile lucrări ale lui Dumnezeu săvârşite în zilele anterioare erau cu adevărat minunate, dar natura a primit o podoabă în ziua a cincia. Fără vegetaţia creată în ziua a treia, lumea ar fi prezentat o înfăţişare extrem de neatrăgătoare. Cu atât mai mult ar fi fost lipsită de atracţie şi de veselie dacă miriadele de fiinţe vii cu care este populată ar fi fost absente. Fiecare dintre aceste făpturi mici sau mari ar fi trebuit să ne dea o învăţătură cu privire la minunata operă a marelui Dumnezeu, căruia, ca Autor şi Întreţinător al vieţii, Îi datorăm adorare. Făpturile acestea ar trebui să ne dea un respect vrednic pentru viaţă pe care noi nu o putem da, dar ar trebui să o ocrotim cu grijă şi să nu o distrugem.

22

Dumnezeu le-a binecuvântat. Lucrarea zilei a cincia nu numai că a fost declarată de Creator că este bună, dar a primit şi o binecuvântare care nu a fost dată nici produselor neînsufleţite ale creaţiunii lui Dumnezeu şi nici plantelor. Binecuvântarea aceasta care se referă la propagarea şi sporirea lor, creşteţi, înmulţiţi-vă, a devenit o formulă standard de binecuvântare (cap. 35,11; 48,4).

23

Verset ce nu a fost comentat.

24

Vieţuitoare. Ca şi ziua a treia, ziua a şasea se distinge printr-un dublu act de creaţiune, producerea din pământ a animalelor şi crearea omului. După ce marea şi aerul au fost umplute cu vieţuitoare, nephesh chayyah, (vezi v.20), cuvântul lui Dumnezeu s-a adresat pământului pentru a produce vieţuitoare după soiul lor. Acestea sunt împărţite în trei clase:

Vite. De la behemah, derivat de la rădăcina baham, a fi mut, însemnând animal mut. Cuvântul, în general, indică patrupedele domestice mai mari (vezi Geneza 47,18; Exod 13,12; etc.), dar ocazional animalele mai mari de uscat în totalitate (Proverbe 30,30; Eclesiastul 3,19; etc.).

Târâtoare. De la remes, indică animalele mai mici care se mişcă fie fără picioare, fie cu picioare care abia sunt perceptibile, de exemplu, viermi, insecte şi reptile. Aici se înţelege remes de uscat, remes de mare, fiind create în ziua anterioară.

Fiare pământeşti. De la chayetho’ereţ. Acest termen ebraic vechi şi neobişnuit indică animalele sălbatice care umblă în libertate.

25

Fiarele pământului. Ordinea creării vieţuitoarelor dată aici diferă de aceea dată în versetul 24, ultima grupă a versetului anterior fiind cea dintâi enumerată aici. Acesta este un aranjament binecunoscut în vorbirea ebraică numit paralelism inversat (vezi Geneza 10,1, 2, 6, 21; Proverbe 14,16, 17).

După soiul lor. Afirmaţia se referă la toate cele trei grupe de vieţuitoare dintre care fiecare are soiurile sale distincte. Aceste cuvinte inspirate combat teoria evoluţiei care declară că formele superioare de viaţă s-au dezvoltat din forme inferioare şi care sugerează că încă ar fi posibil să se producă materie vie din pământ neînsufleţit. Cu toate că studiul ştiinţific confirmă declaraţia biblică, precum că toate organismele însufleţite sunt făcute din pământ, neconţinând nimic altceva ca elemente decât ce deţine pământul, oamenii de ştiinţă nu au fost în stare să producă din materie neînsufleţită o singură celulă care să fi fost capabilă să reproducă soiul ei.

Dumnezeu a văzut că erau bune. Cu obişnuitul cuvânt de aprobare, scurtul raport al creaţiunii tuturor animalelor de uscat se încheie, iar autorul se grăbeşte să ajungă la raportul creării omului, în care culminează lucrarea de creaţiune.

26

Să facem om. Raportul sacru proclamă chiar de la început superioritatea omului faţă de celelalte vieţuitoare ale pământului. Pluralul să facem era privit de teologii bisericii primare aproape în unanimitate ca indicând cele trei Persoane ale Divinităţii. Pluralul acesta cere prezenţa a cel puţin două persoane care se consfătuiesc. Afirmaţia că omul urma să fie făcut după chipul Nostru şi a fost făcut după chipul lui Dumnezeu duce la concluzia că aceia care se consfătuiau trebuie să fi fost Persoane ale aceleiaşi Dumnezeiri. Lucrul acesta, lăsat a se înţelege în Vechiul Testament în diferite pasaje ca acela tratat aici, şi Geneza 3,22; 11,7; Daniel 7,9.10.13.14; etc., este pe deplin şi clar descoperit în Noul Testament, unde ni se spune în termeni fără greş că Hristos, a doua Persoană a Dumnezeirii, numit Dumnezeu de către Tatăl Însuşi (Evrei 1,8), era asociat cu Tatăl Său la lucrarea de creaţiune. Texte ca Ioan 1,1-3.14; 1 Corinteni 8,6; Coloseni 1,16.17; Evrei 1,2 ne învaţă nu numai că Dumnezeu Tatăl a creat totul prin Fiul Său, dar şi că viaţa este păstrată prin Hristos.

Chiar dacă este adevărat că această lumină deplină a adevărului nu a strălucit asupra acestor texte din Vechiul Testament înainte de revelaţiile cuprinse în Noul Testament şi că înţelegerea distinctă a diferitelor Persoane ale Dumnezeirii nu era atât de uşor de discernut numai din pasajele Vechiului Testament, dovada iniţială a existenţei lui Hristos pe timpul creaţiunii, în calitate de colaborator cu Tatăl Său, este prezentă pe prima pagină a Bibliei. Textele acestea nu prezintă dificultăţi pentru aceia care cred în inspiraţia Vechiului Testament ca şi a Noului Testament, având în vedere faptul că o parte o explică pe cealaltă şi că amândouă se îmbină în chip desăvârşit, ca pietrele unui foarte frumos mozaic. Nu numai că versetele 26 şi 27 cuprind indicaţii cu privire la activitatea lui Hristos ca a doua Persoană a Dumnezeirii în această lucrare de creaţiune, dar versetul 2 menţionează Duhul Sfânt ca împreună lucrător la aceeaşi lucrare. Suntem, de aceea, îndreptăţiţi să declarăm că prima dovadă cu privire la sublimul mister al Dumnezeirii se află pe prima pagină a Bibliei, o taină care este pusă în mai puternică lumină, când pana inspiraţiei diferiţilor autori ai cărţilor Bibliei a fost mânată să descopere adevărul acesta mai amplu.

Cuvântul om este ’adam în ebraică, exact numele pe care Dumnezeu l-a folosit pentru a-l numi pe părintele neamului omenesc (cap. 5,2). Semnificaţia acestui cuvânt a fost explicată în diferite feluri. El descrie fie culoarea lui, de la ’adam, a fi roşu, fie înfăţişarea lui, de la o rădăcină arabă care înseamnă a luci, făcând astfel pe Adam cel strălucitor, fie natura lui de chip al lui Dumnezeu, de la dam, asemănare; fie, şi cel mai probabil, originea lui, pământul, de la ’adamah, cel din pământ.

După chipul Nostru. Omul trebuia să poarte chipul lui Dumnezeu atât în asemănarea exterioară, cât şi în caracter (PP 45). Chipul acesta era cel mei evident în termenii naturii sale spirituale. El a devenit un suflet viu, sau mai degrabă o fiinţă vie, înzestrată cu o voinţă liberă, o personalitate conştientă de sine.

Natura aceasta a reflectat sfinţenia divină a Făcătorului ei până când păcatul a nimicit asemănarea divină. Numai prin Hristos, strălucirea slavei lui Dumnezeu şi întipărirea Fiinţei Lui (Evrei 1,3), natura noastră este transformată din nou după chipul lui Dumnezeu (Coloseni 3,10; Efeseni 4,24).

Să stăpânească. Raportul omului cu restul creaţiunii urma să fie un raport de domnie. Folosirea pluralului (KJV) ei arată că Dumnezeu a intenţionat chiar de la început să creeze mai mult de un singur individ. Prin transferarea asupra lui Adam a puterii de guvernare peste tot pământul, Dumnezeu a plănuit să-l facă pe om reprezentantul sau vice-regele Său peste această planetă. Faptul că fiarele câmpului nu sunt menţionate aici a fost luat de unii comentatori ca o indicaţie că animalele care acum sunt sălbatice nu i-au fost supuse lui Adam. Opinia aceasta nu este temeinică. Plantele, de asemenea, lipsesc din enumerarea lucrurilor create care i-au fost supuse lui Adam, deşi nimeni nu va tăgădui că omul a avut dreptul să guverneze peste vegetaţie până în prezent şi că plantele trebuie să fi fost cuprinse în expresia tot pământul. Expresia aceasta, de fapt, cuprinde totul ce se află pe pământ, şi ce nu este amintit pe nume, inclusiv fiarele câmpului (Psalmi 8,6-8). Totuşi, Dumnezeu a mărginit la acest pământ supremaţia omului, netransferând asupra lui Adam guvernarea peste corpurile cereşti.

27

Dumnezeu a făcut pe om. Raportul realizării planului divin este exprimat într-o formă de poezie ebraică, obişnuită în toate cărţile poetice ale Bibliei ebraice, în care gândul exprimat în prima parte a versetului este repetat cu uşoare variaţii în cuvinte, dar nu în înţeles, în a doua, sau chiar şi în a treia parte, ca în versetul nostru:

Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său,

l-a făcut după chipul lui Dumnezeu;

parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.

Moise, care ne-a dat alte exemple cu privire la iscusinţa lui poetică (vezi Exod 15; Deuteronom 32,33; Psalmi 90), a fost cel dintâi dintre toţi scriitorii inspiraţi care a povestit în cuvinte poetice miraculoasele lucrări ale lui Dumnezeu. Când a ajuns la momentul în care povestea despre creaţiunea omului, coroana lucrării lui Dumnezeu pe acest pământ, a părăsit stilul său obişnuit de naraţiune şi a folosit poezia.

După chipul Său. Demn de observat este folosirea singularului Său. Pluralul din versetul 26 descoperă că divinitatea deţine pluralitate în unitate, în timp ce versetul 27 scoate în evidenţă faptul că pluralitatea lui Dumnezeu nu neagă unitatea lui Dumnezeu.

Parte bărbătească şi parte femeiască. Un nou element este introdus în informaţia dată cu privire la crearea omului prin menţionarea deosebirii de sex a celor doi. Binecuvântarea rodniciei rostită asupra animalelor (v.22) cuprinde în sine ideea că şi ele trebuie să fi fost create cu deosebiri sexuale, dar faptul acesta nu este menţionat. Probabil că există un motiv aparte pentru menţionarea acestui fapt în legătură cu crearea omului. Motivul acesta poate să apară din faptul că numai la om deosebirea de sex îşi găseşte exprimarea în instituţia sfintei căsătorii. Versetul acesta ne pregăteşte pentru descoperirea cu privire la planul lui Dumnezeu pentru crearea familiei, care este prezentat în capitolul 2.

28

Dumnezeu i-a binecuvântat. Binecuvântările lui Dumnezeu, rostite asupra vieţuitoarelor în ziua precedentă, au fost repetate la sfârşitul zilei a şasea cu adăugări speciale corespunzătoare pentru om. Dumnezeu i-a binecuvântat, nu l-a binecuvântat, indicând că actul de creare a Evei trebuie să fi avut loc înainte ca ziua a şasea să fi trecut şi că binecuvântările şi răspunderile care le-au fost acordate urmau să fie partea lor comună şi să se bucure de ele în acelaşi fel.

Dumnezeu le-a zis. Există o deosebire între introducerea binecuvântărilor versetelor 22 şi 28, care este vrednică de a fi notată. Binecuvântarea pentru animale a fost rostită cu privire la ele: Dumnezeu le-a binecuvântat şi a zis, în timp ce binecuvântarea pentru neamul omenesc a fost exprimată către ei, le-a zis. Ca fiinţe inteligente, ei erau în stare să-L asculte pe Dumnezeu şi să primească înştiinţări. Versetul acesta cuprinde cea dintâi descoperire a lui Dumnezeu către om.

Creşteţi. Binecuvântarea Creatorului avea legătură, în primul rând cu dezvoltarea şi perpetuarea speciei, o binecuvântare care nu a fost niciodată retrasă şi care este izvorul sutelor de milioane de fiinţe omeneşti care umplu acum continentele acestei lumi. Însărcinarea divină a fost înţeleasă de diferiţi comentatori ca indicând faptul că reproducerea fiinţelor omeneşti nu urma să continue la nesfârşit, ci că avea să înceteze când pământul avea să fie plin de fiinţe omeneşti şi de supuşii lor din lumea animală.

Cuvântul tradus umpleţi [umpleţi deplin, KJV] nu susţine doctrina falsă că odată, într-un timp depărtat în trecut, lumea aceasta a fost depopulată şi că Geneza 1 este raportul refacerii ei. Reumpleţi pământul poate fi tradus în mod exact umpleţi pământul (RSV). Vezi nota de la sfârşitul capitolului.

Supuneţi-l. Descoperirea aceasta cuprinde de asemenea instrucţiuni cu privire la datoria şi destinul omului de a guverna peste lucrările creaţiunii pământeşti, o însărcinare exprimată aproape în aceleaşi cuvinte ca şi acelea ale consiliului divin, raportate în versetul 26. Unica deosebire este expresia adiţională supuneţi-l, acordându-i omului dreptul să utilizeze, pentru necesităţile sale, vastele resurse ale pământului, prin lucrări agricole şi miniere, prin cercetări geografice, descoperiri ştiinţifice şi invenţii mecanice.

29

Orice iarbă. Apoi se iau măsuri pentru întreţinerea domnitorului de curând numit şi a supuşilor lui. Aflăm din raportul divin, că omul urma să mănânce din produsele câmpului şi ale pomilor, cu alte cuvinte, din cereale, nuci şi fructe, animalele să mănânce din iarba verde, zarzavaturi, verdeţuri şi iarbă.

Redarea în cuvinte a acestei reglementări descoperă că nu era voia lui Dumnezeu ca omul să măcelărească animalele pentru hrană, sau ca animalele să se sfâşie unele pe altele, prin urmare, violenţa şi adesea chinuitoarea distrugere a vieţii de către om şi animale este rezultatul intrării păcatului în lume. Abia după potop, Dumnezeu i-a dat omului permisiunea să mănânce carne de animale (vezi cap.9,3). Chiar şi vechi legende păgâne vorbesc despre o eră de aur a inocenţei, când omul se abţinea de la omorârea animalului (Ovidiu Met. I. 103-106). Faptul că nici un animal de nici un fel nu mânca la început carne poate fi dedus din înştiinţările profetice din Isaia 11,6-9; 65,25, cu privire la starea noului pământ, unde încetarea păcatului şi completa transformare a lumii în Împărăţia lui Dumnezeu sunt însoţite de încetarea uciderii oricăreia dintre creaturile lui Dumnezeu.

Învăţătura Scripturii că moartea a intrat în lume prin păcat arată cu claritate că, iniţial, Dumnezeu nu a intenţionat ca omul sau animalele să ucidă pentru a-şi procura hrană. Toate argumentele bazate pe premisa că este necesar a omorî animalele pentru a ţine în frâu înmulţirea lor excesivă sunt de valoare îndoielnică. Este zadarnic să se speculeze asupra a ce s-ar fi întâmplat în această lume, dacă animalele şi fiinţele omeneşti s-ar fi înmulţit continuu şi nestingherit. Dumnezeu, cu siguranţă, ar fi făcut ca planurile Sale să facă faţă la situaţiile schimbate, când acestea ar fi apărut. Planurile acestea nu ne-au fost descoperite nouă, deoarece păcatul a intrat în lume, înainte să apară nevoia de a opri o reproducere excesivă (vezi v.28).

30

Verset ce nu a fost comentat.

31

Iată că erau foarte bune. Crearea omului şi instalarea lui ca domn pe pământ a dus la încheiere crearea tuturor celor pământeşti. Conform raportului, Dumnezeu a revizuit de mai multe ori lucrarea Sa şi a declarat-o ca fiind bună (v.4.10.12.18.21.25). Inspecţia săvârşită la sfârşitul zilei a şasea îmbrăţişează toate lucrările îndeplinite în cursul zilelor anterioare, şi iată că erau foarte bune. Fiecare lucru era desăvârşit în felul lui, fiecare vieţuitoare corespundea scopului hotărât de Creator şi era înzestrată pentru îndeplinirea scopului pentru care fusese creată. Aplicarea termenului bune la toate câte Dumnezeu le făcuse şi repetarea cuvântului cu accentuarea foarte la încheierea creaţiunii, cu omul ca o coroană şi slavă a ei, dovedeşte că nimic nedesăvârşit nu ieşea din mâna lui Dumnezeu. Această expresie de admiraţie exclude cu totul posibilitatea că vreo imperfecţiune era răspunzătoare pentru slăbiciunea dovedită de Adam şi de Eva în timpul ceasului încercării.

Note suplimentare pentru capitolul 1

De-a lungul erei creştine, textul introductiv din Geneza 1 a fost subiectul multor discuţii în cercurile teologice. Unii au susţinut că versetul se referă la o creaţiune a lumii fizice şi a întregii vieţi de pe ea la o dată cu mult timp înainte de cele şapte zile ale săptămânii creaţiunii.

Această concepţie este cunoscută ca fiind teoria ruinării şi restaurării. Ea a fost susţinută timp de secole de teologii speculativi, care au citit în expresia ebraică tohu wabohu, fără formă şi gol (v.2), ideea că un interval de timp – un interval de mare durată, de fapt – separă versetul 1 de versetul 2. Tohu wabohu a fost făcut să zică, pământul a fost făcut să fie fără formă şi gol. Pe această exprimare a textului, ei susţin concepţia că lumea a fost creată desăvârşită, cândva în trecutul îndepărtat (v.1), dar că un cataclism îngrozitor a şters orice urmă de viaţă de pe ea şi a redus suprafaţa pământului la o stare care poate fi descrisă ca fără formă şi gol. Mulţi dintre cei care susţin această concepţie cred că au avut loc creaţiuni repetate, fiecare urmată de un cataclism universal. În cele din urmă, după nenumăraţi eoni, Dumnezeu a început încă o dată o punere în ordine a haosului şi a umplut pământul cu viaţă, aşa cum este raportat în versetele 2-31.

Acum un veac şi mai bine, diferiţi teologi protestanţi au aderat ferm la această concepţie, crezând că au aflat în ea un mijloc de a armoniza raportul mozaic al creaţiunii cu ideea prezentată pe atunci de anumiţi oameni de ştiinţă, că pământul a trecut prin lungi ere de schimbări geologice. Această concepţie este populară printre anumiţi fundamentalişti. Conform acestei concepţii, straturile sedimentare de roci care alcătuiesc o mare parte din suprafaţa pământului, au fost depuse în timpul evenimentului presupusului cataclism şi fosilele îngropate în ele se presupun a fi rămăşiţele vieţii care a existat pe acest pământ înainte de acest timp.

Alţii găsesc în această teorie un argument spre a sprijini ideea că atunci când Dumnezeu a făcut lucrarea de creaţiune raportată în versetele 2-31, El a fost legat de o materie pre-existentă. În felul acesta, ei vor să limiteze la minimum puterea Lui, dacă nu chiar să nege faptul că El a adus materia la existenţă şi că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd (Evrei 11,3). Diferite aspecte ale acestei teorii au fost reflectate într-o serie de traduceri moderne ale Bibliei.

Concepţia restaurării trebuie să fie respinsă în totalitatea ei, pentru că: (1) expresia tohu wabohu nu conţine ideea de a fi făcut pustiu, ci mai degrabă descrie o stare neorganizată şi lipsită de viaţă a materiei. Interpretarea dată acestor cuvinte este, din cauza aceasta, cu totul neîndreptăţită. (2) Scripturile învaţă în mod clar că lucrarea de creaţiune a lui Dumnezeu fusese isprăvită încă de la întemeierea lumii (Evrei 4,3). (3) Părerea aceasta conţine doctrina blasfematoare că încercările lui Dumnezeu la creaţiune, îndeosebi chiar a omului, au fost nedesăvârşite şi nereuşite, din cauza acţiunii forţelor asupra cărora El nu avea decât un control limitat. (4) Urmărită în toată concluzia ei logică, această concepţie neagă de fapt inspiraţia şi autoritatea Scripturilor ca un tot, limitându-L pe Creator la folosirea materiei pre-existente în lucrarea din săptămâna creaţiunii şi supunându-l legilor naturii. (5) Ideea de creaţiuni şi catastrofe succesive înainte de evenimentele din săptămâna creaţiunii nu are în sprijinul ei nici un fel de dovezi valide, nici din partea ştiinţei şi nici din partea cuvântului inspirat. Aceasta este pură speculaţie. (6) În mod incidental, se poate adăuga faptul că originea şi dezvoltarea acestei păreri este întinată de speculaţiile filozofice păgâne ale diferitelor secte eretice şi impregnată de concepţiile raţionaliste ale naturalismului şi evoluţiei.

Comentariile lui Ellen G. White

1-31 PP 44-51, 111-116; SR 20-23

1 Ed 134; ML 107; 8T 258

2 CT 530; Ed 134; GC 658

2,3 COL 415; PK 717

3 GC 211; ML 138

5 Ed 129

11,12 COL 80; Ed 109; PP 44; TM 243

26 AH 25; CH 19; CS 17; EW 145; MM 221; SR 20; Te 41

26, 27 CH 108; PP 44; Te 11

27 CD 45; CT 11, 32, 61, 67, 434, 438; Ed 15, 17, 20, 130; GC 467; MH 163, 415; ML 126; PK 186; PP 45, 595; Te 91, 276; 2T 347; 3T 50, 139, 568; 4T 91, 247,

327, 416, 438, 456, 522; 5T 311; 6T 127; 8T 263, 327

28 AH 26; PK 682; PP 50

29 CD 81, 92, 310, 322, 373, 380, 395, 396, 401; CH 115, 450; MH 296; ML 132; MM 8, 267, 277; Te 160; 3T 50, 63

31 DA 281; Ed 215; FE 326, 513; MB 99; PP 47; 4T 562; 6T 349; 7T 87