Răspândea groaza. Versetele 1-8 ale acestui capitol arată de ce Efraim (regatul de la nord al lui Israel) şi-a atras pieirea (v. 9). Sunt date amănuntele păcatului naţiunii, cu pedeapsa venită ca urmare a acestor fărădelegi.
Păcatul. Evident, o referire la cultul lui Baal (pentru care, fără îndoială cultul viţelului pregătise calea), care fusese introdus în Israel de Ahab la instigarea reginei Izabela (vezi 1Regi 16,29-33). Prin eforturile lui Ilie (1Regi 18) şi al regelui Iehu (2Regi 9; 10) acest rău a fost stăvilit, dar nu eradicat, iar adesea a izbucnit din nou.
A murit. Idolatria lui Efraim a avut ca urmare degradarea naţională şi moartea politică. El şi-a pierdut poziţia lui aleasă şi înaltă, iar onoarea lui a fost trântită în ţărână. El a ajuns mort din punct de vedere spiritual, gata pentru îngroparea care avea să vină în curând (vezi Efeseni 2,1). Părăsirea lui Dumnezeu şi jocul cu păcatul aduce întotdeauna ca rezultat sigur moartea (vezi Ezechiel 33,10.11; Romani 6,23). Punând în contrast prosperitatea lui Efraim cu distrugerea lui, profetul arată că Efraim îşi datora prosperitatea îndurării nemeritate a lui Dumnezeu care îl binecuvântase mulţumită lui Iosif (vezi Geneza 49,22); nimicirea sa se datora propriului păcat.
Şi acum. Cuvintele acestea marchează într-un mod semnificativ tranziţia de la timpul introducerii cultului lui Baal (vezi comentariul la v. 1), la starea din timpul lui Osea. Facerea şi adorarea unui chip cioplit ca o reprezentare materială a adevăratului Dumnezeu, aşa cum făcuse Ieroboam I (vezi 1Regi 22,25-33) a fost ceva odios, călcând astfel porunca a doua şi neglijând învăţătura solemnă că închinarea la Dumnezeu trebuie să fie spirituală, nu materială (vezi Exod 20,4-6; Ioan 4,24). Dar a fost de două ori mai odioasă introducerea altor zei, precum Baal al fenicienilor, într-o directă încălcare a primei porunci, care cere adorarea exclusivă a Domnului (vezi Exod 20,3). Iar acum, în vremea lui Osea, dăinuiau întruna toate formele de idolatrie, până când poporul a ajuns să fie cu desăvârşire stăpânit de aceste religii false.
Lucrare făcută de meşteri. Fiind lucrarea mâinilor oamenilor, chipurile şi idolii aceştia n-aveau nici o putere spirituală sau fizică (vezi Isaia 44,9-20; 2,18.19).
Sărută viţei. Era obiceiul închinătorilor la idoli să sărute obiectul adorării lor (vezi 1Regi 19,18). Dacă obiectul închinării nu putea fi atins (ca de pildă luna), sărutarea îi era trimisă prin sărutarea de către închinător a propriei mâini (vezi comentariul la Iov 31,27).
Ca norul de dimineaţă. Prosperitatea lui Efraim va fi de scurtă durată (vezi Psalmi 37,35.36); apostazia lui va aduce asupra lui o pedeapsă sigură şi grabnică. Aceste patru imagini, norul de dimineaţă, roua, pleava şi fumul, reprezintă într-un mod extrem de sugestiv caracterul trecător al vieţii omeneşti (vezi Isaia 40,6-8; Iacov 4,14; etc.).
Ţara Egiptului. Versetele 4 şi 5 arată că pedeapsa divină asupra lui Efraim nu poate fi pe bună dreptate considerată prea aspră având în vedere bunătatea lui Dumnezeu faţă de nerecunoscătorul Israel. De pe vremea când poporul Lui era în Egipt, Domnul le-a acordat favoarea Lui, pe care ei au uitat-o în chip neruşinat. Profeţii aveau obiceiul de a se referi la istoria trecută a harului mântuitor al lui Dumnezeu în comportarea Lui faţă de poporul Său, ca temei al unui apel la pocăinţă de starea de păcat prezentă şi ca o încurajare de a căuta aprobarea şi acceptarea divină.
Nu este alt Mântuitor. Osea se referă aici la Dumnezeu ca fiind singurul Dumnezeu adevărat, toţi ceilalţi dumnezei fiind înşelăciuni (vezi Isaia 43,10-12; 45,20.21). Eliberarea lui Israel din Egipt a constituit o puternică dovadă a puterii lui Dumnezeu.
În pustie. Întrucât Dumnezeu Îşi cunoscuse şi îngrijise poporul, ei ar fi trebuit să păstreze cunoştinţa Lui (vezi comentariul la cap. 4,6) prin păstrarea închinării la El (vezi Deuteronom 32,9-14).
S-au săturat. Pe păşunea bogată de iubire şi bunătate a lui Dumnezeu, poporul Său s-a îngrăşat. Efraim este asemenea unui animal domestic de muncă (vezi comentariul la cap. 10,11) care, într-o păşune peste măsură de bogată, devine încăpăţânat şi îndărătnic.
M-au uitat. În loc să-şi amintească cu recunoştinţă de Dumnezeu şi să-şi modeleze viaţa conform harului Său îmbelşugat manifestat faţă de ei, poporul a fost plin de mândrie şi L-a uitat pe Creatorul său. Cu cât sunt căutate şi preţuite mai mult bunurile lumii acesteia, cu atât este mai uitat Dumnezeu, marele Dătător al oricărui dar bun. Aceasta a fost agravarea păcatului lui Israel pe care profetul atât de adesea l-a adus în atenţia naţiunii (2,8; 4,7; 10,1).
Ca un leu. O imagine care descrie extrem de bine nimicirea care urmează inevitabil păcatului lui Israel. Fiarele vorace menţionate aici, leul cu ferocitatea lui şi leopardul cu repeziciunea lui, simbolizează apropiata invazie a asirienilor care va pune capăt regatului de nord (2Regi 17,1-6). Oile îngrăşate din păşunea lor bogată vor ajunge în curând pradă devoratorilor.
Ca o ursoaică. Puţine animale sunt mai feroce ca o ursoaică atunci când este jefuită de puii ei sau când este foarte flămândă. LXX traduce această propoziţie astfel: Îi voi întâmpina prin intermediul asirienilor ca o ursoaică înfuriată. Cele trei fiare sălbatice amintite, leul, leopardul şi ursul, descriu extrem de bine puterea urgiei lui Dumnezeu şi furia mâniei sale. Dacă păcătosul ar scăpa de leu, îl va ataca leopardul; dacă ar scăpa de leopard, îl va întâlni ursoaica înfuriată. Se pare că Osea se străduieşte să prezinte poporului său cu o putere crescândă o înţelegere a ce înseamnă abaterea asupra lor a urgiei divine. Profetul foloseşte aici aceleaşi imagini înspăimântătoare din lumea animală care sunt adesea folosite în alte locuri ca simboluri ale naţiunilor folosite de Satana pentru a se opune poporului lui Dumnezeu şi pentru a-l nimici (vezi Ieremia 4,7; 50,17.44; Ezechiel 32,2; Daniel 7,4-7).
Învelişul inimii. Adică pericardul, membrana care înconjoară inima. Israel îşi închisese inima faţă de Dumnezeu. Pedeapsa divină este simbolizată prin sfâşierea acestei inimi închise de către un leu. Profetul prezintă o paralelă vie şi impresionantă a zilei judecăţii când toate inimile vor fi deschise înaintea lui Dumnezeu (vezi Evrei 4,13; 10,30.31).
Pieirea ta. Sau te-ai distrus. Israel s-a auto-distrus cu armele mândriei, idolatriei, senzualităţii şi anarhiei. Păcatul are întotdeauna un caracter sinucigaş (vezi Proverbe 8,36; Ezechiel 18,20; 33,10.11; 5T 120).
Te putea ajuta. Sau Ajutorul tău. Situaţia extremă a lui Israel poate constitui pentru ei, dacă vor, ocazia lui Dumnezeu (Israel 49,14-16; Evrei 13,5). Versetul este concomitent şi un sfârşit tragic, dar şi un început mângâietor, o făgăduinţă că în timp ce ruina lui Israel este adusă de propria lor purtare, încă mai există pentru ei o ocazie de a se întoarce la Domnul. În timp ce de-a lungul întregii istorii a neamului omenesc mânia şi ruina constituie dreapta răsplătire a omului păcătos, bunătatea şi îndurarea constituie darurile unui Dumnezeu drept şi iubitor.
Împăratul tău. Întrebările din acest verset arată clar că regii puşi după alegerea proprie a lui Israel (vezi comentariul la cap. 8,4) nu puteau fi de ajutor naţiunii. Motivul pe care îl prezentaseră israeliţii pentru a cere un rege era acela de a-i judeca şi de a-i conduce în războaie (1Samuel 8,19.20). Teama de ceea ce o naţiune inamică le-ar fi putut face constituia o criză căreia ei simţeau că numai un rege i-ar fi putut face faţă cum se cuvine. În criza care stă acum în faţa lor – invazia asiriană – Domnul întreabă: Unde este acum împăratul care să-i conducă în apărarea tuturor cetăţilor şi întăriturilor lor şi să le dea biruinţa? Unde sunt judecătorii şi conducătorii care vor acţiona ca salvatori din primejdie? Răspunsul este, desigur, că astfel de salvatori puternici nu sunt de găsit.
Dacă limităm semnificaţia expresiei împăratul tău, la regatul de nord, aici se face referire la alegerea de către Israel a lui Ieroboam I ca să scape de presiunea impozitelor lui Roboam (1Regi 12,12-20). Totuşi, folosirea termenului judecători şi cuvintele cererii poporului, sugerează că acest pasaj se referă la greşeala iniţială a lui Israel de a cere un împărat (1Samuel 8,5), decât la respingerea din partea regatului de nord a lui Roboam şi alegerea lui Ieroboam.
Ţi-am dat un împărat. Regele acesta este fără îndoială Saul (1Samuel 8,4-7; 9,22 la 10,1). Se spune că Augustin ar fi afirmat: De multe ori Dumnezeu este mâniat atunci când dă, şi milostiv atunci când refuză (vezi Numeri 11; Psalmi 78,18.27-31.38.39; 106,14.15.43-46). Este un gând solemn acela că Dumnezeu îi poate pedepsi pe oameni împlinindu-le dorinţele.
Strânsă. Aşa cum cineva, potrivit obiceiului, înveleşte bani într-o pungă şi-i pune într-un loc secret ca să poată fi păstraţi, şi Dumnezeu a păstrat cu grijă păcatele lui Efraim (vezi Deuteronom 32,34.35; Iov 14,17). Acum a sosit timpul ca Efraim să dea socoteală. Pavel foloseşte aceeaşi ilustraţie cu privire la soarta păcătosului (Romani 2,4-6). În loc de a ne ascunde păcatele, noi ar trebui să le scoatem în lumina deplină a pocăinţei şi mărturisirii dacă vrem să fim iertaţi (vezi Iov 31,33).
Durerile. Pedeapsa, avertizează Dumnezeu, este comparată cu convulsiile violente, bruşte, irezistibile ale unei femei la naştere (vezi 1Tesaloniceni 5,3). Nelegiuirea lui Israel va fi urmată de suferinţe severe şi de numeroase întristări. Totuşi, aceste întristări lumeşti ar putea, prin harul lui Dumnezeu, să aducă până la urmă întristarea evlavioasă a pocăinţei. Atunci şi numai atunci va veni
o nouă şi mai fericită perioadă de existenţă.
Îi voi răscumpăra.Comentatorii nu au ajuns la un consens în ce priveşte aplicarea acestui pasaj. Considerat de sine stătător, el pare să fie o frumoasă făgăduinţă a învierii şi a desfiinţării finale a morţii şi a she’ol-ului. Totuşi, o astfel de interpretare nu pare să corespundă contextului. Versetele 12-13 vorbesc despre caracterul inevitabil al apropiatei judecăţi. Versetul 15 continuă ideea. Mai mult, afirmaţia căinţa este ascunsă de privirile Mele nu pare să se acorde în chip natural cu afirmaţia precedentă; iar aceasta cu atât mai puţin când se observă că termenul tradus prin căinţă este probabil mai corect redat prin milă. Această observaţie i-a determinat pe numeroşi comentatori să caute un sens care să fie în deplin acord cu contextul. Ei arată că traducând pasajul ca o serie de întrebări mai degrabă decât o serie de afirmaţii, se realizează o deplină armonie. Următoarea traducere se bazează pe aceste considerente: Să îi răscumpăr din puterea lui Şeol? Să îi răscumpăr din moarte? O moarte, unde îţi sunt chinurile? O, Şeol, unde îţi este nimicirea? Mila este ascunsă de ochii Mei. [RSV]. Văzut astfel, pasajul avertizează că deoarece nelegiuirea lui Efraim este strânsă, Dumnezeu nu va izbăvi poporul de la moarte; că, de fapt, El este Acela care cheamă moartea şi pe she’ol să-şi facă lucrarea şi că nu se va găsi milă la El atâta timp cât va îndeplini ceea ce pentru El este lucrarea Lui ciudată (Isaia 28,21).
Aceia care susţin că pasajul acesta este o făgăduinţă a învierii atrag atenţia că aceste cuvinte ar putea fi o bruscă izbucnire din partea profetului cu gândul la glorioasa perspectivă a viitorului şi, de aceea par a fi detaşate de context. Ei interpretează pasajul, căinţa va fi ascunsă de privirile Mele, ca afirmând că planurile pline de îndurare ale lui Dumnezeu pentru poporul Său nu se vor schimba.
Izbucnirea triumfătoare a lui Pavel din 1Corinteni 15,55: Unde îţi este biruinţa moarte? Unde îţi este boldul moarte? este probabil o aluzie la Osea 13,14. Cuvintele apostolului sunt mult mai asemănătoare cu LXX decât cu versiunea ebraică. Propoziţiile corespondente din LXX zic: Unde îţi este pedeapsa, o, moarte? Unde îţi este boldul, o, Hades?
Roditor. Probabil un joc de cuvinte, numele Efraim, prin derivare obişnuită, fiind derivat de la
o rădăcină care înseamnă a fi roditor (vezi Geneza 49,22). Numele Efraim este folosit în mod obişnuit în Vechiul Testament ca o desemnare a părţii de nord a regatului divizat, datorită faptului că Efraim era seminţia cea mai mare şi mai influentă din nord. În mod similar, regatul de sud era cunoscut în mod obişnuit ca Iuda, seminţia cea mai numeroasă şi mai influentă din sud. I
Vântul de răsărit. Vânturile din răsărit din Palestina, venind din deşert, tind să fie fierbinţi şi uscate (vezi comentariul la Ieremia 18,7). Puternicele oştiri ale Asiriei sunt reprezentate prin această metaforă.
Va jefui. Vântul de răsărit, cu toate că este o tranziţie bruscă de la ilustraţie la realitate. Biruitorul asirian este acela care, venind de la răsărit ca un vânt pustiitor de răsărit, îl va pustii şi jefui pe Israel.
Samaria. Cetatea Samaria era capitala regatului de nord.
Este pedepsită. Sau pustiită. Ebr. I’asham, a fi socotit vinovat. LXX zice: va fi făcută să piară, sau va fi nimicită. În Biblia ebraică, versetul 16 deschide capitolul 14.
Zdrobiţi. Cu privire la obiceiurile barbare ale războaielor din vechime, vezi comentariul la Judecători 1,6; 2Regi 8,12; comp. 2Cronici 25,12.
COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE
1 5T 50
3 PK 260; 8T 11
4 4T 139
9 DA 583, 588; GC 35
9, 10 PK 283
11 PP 605
14 PK 240