1 Domnul a trimis pe Natan la David. Și Natan a venit la el și i-a zis: „Într-o cetate erau doi oameni, unul bogat și altul sărac.

A trimis pe Natan. O dată cu trecerea timpului, păcatul lui David a devenit public. Se ştia că tatăl copilului născut de Bat-Şeba era chiar David şi a apărut bănuiala că el fusese cel care provocase moartea lui Urie (vezi PP 720). David nu era numai stăpânul civil al poporului, ci şi unsul Domnului, căpetenia teocraţiei, conducătorul poporului ales al lui Dumnezeu. El era cel care trebuia să susţină şi să aplice legea Domnului. Prin păcatul lui, David a adus ruşine şi dezonoare numelui lui Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu a trimis pe Natan la David pentru a-i prezenta solia mustrării divine în încercarea de a face pe împăratul greşit să înţeleagă grozăvia crimei lui şi să se pocăiască.


2 Bogatul avea foarte multe oi și foarte mulți boi.

Erau doi oameni. Alegoria a fost înţelept alcătuită pentru a trezi indignarea lui David şi a face ca, în felul acesta, să cadă asupra lui sentinţa pentru păcatul comis. Prezentarea soliei cerea iscusinţă şi curaj. Dacă mustrarea nu mergea la inima împăratului, aceasta putea să atragă moartea asupra mustrătorului.


3 Săracul n-avea nimic decât o mielușea, pe care o cumpărase; o hrănea și o creștea la el împreună cu copiii lui; ea mânca din aceeași bucată de pâine cu el, bea din același pahar cu el, dormea la sânul lui și o privea ca pe fata lui.

Mieluşea. Amănuntele au fost prezentate cu iscusinţă pentru a da naştere compasiunii pentru proprietarul mieluşelei şi indignare faţă de nemilosul individ care se înjosise atât de mult, încât să profite de vecinul său. Pentru ca să aibă efect, naraţiunea a fost făcută cât mai realist. Şi astăzi mai există case în Siria în care mieii sunt trataţi cu multă afecţiune.


4 A venit un călător la omul acela bogat. Și bogatul nu s-a îndurat să se atingă de oile sau de boii lui, ca să pregătească un prânz călătorului care venise la el; ci a luat oaia săracului și a gătit-o pentru omul care venise la el.”
5 David s-a aprins foarte tare de mânie împotriva omului acestuia și a zis lui Natan: „Viu este Domnul, că omul care a făcut lucrul acesta este vrednic de moarte.

S-a aprins foarte tare. În ciuda păcatului său, David a păstrat un simţământ înnăscut al dreptăţii şi a dat verdictul fără întârziere. Cu jurământ solemn, el a pronunţat sentinţa împotriva omului. În realitate era o sentinţă de moarte asupra lui însuşi.


6 Și să dea înapoi patru miei, pentru că a săvârșit fapta aceasta și n-a avut milă.”

Patru miei. Aceasta era în conformitate cu legea lui Moise (Exod 22,1; compară cu Luca 19,8). Unele manuscrise ale Septuagintei redau aici de şapte ani, conform cu Proverbe 6,31.


7 Și Natan a zis lui David: „Tu ești omul acesta! Așa vorbește Domnul Dumnezeul lui Israel: „Eu te-am uns împărat peste Israel și te-am scăpat din mâna lui Saul;

Tu eşti omul acesta. Judecătorul David găsise pe păcătosul David vrednic de moarte. El nu se putea împotrivi propriei judecăţi, pentru că el însuşi fusese cel care pronunţase sentinţa. Aceasta putea s-o facă numai dacă susţinea că, aşa cum au fost prezentate, faptele nu erau conforme cu crima comisă. În realitate, faptele de care se făcea vinovat David erau mult mai grave decât fapta despre care spusese că e vrednică de moarte.

David nu avea scuză. Ştia că este în culpă şi că sentinţa pronunţată era dreaptă. În ciuda grozăviei crimei sale, conştiinţa lui mai era încă trează. El reuşise pentru un timp să-şi ascundă crima de ochii oamenilor, dar n-a reuşit s-o ascundă de Dumnezeu. Printr-un lanţ de împrejurări, Dumnezeu i-a îngăduit să arunce o privire asupra teribilei naturi a crimei pe care o comisese şi să pronunţe o sentinţă dreaptă împotriva lui însuşi. Aplicaţia fermă a parabolei la împărat arată îndrăzneala sfântă şi credincioşia profetului lui Dumnezeu. Această mustrare spusă pe faţă putea foarte bine să-l coste viaţa, dar Natan n-a şovăit să-şi îndeplinească datoria.

Îndrăzneala şi rapiditatea cuvintelor lui Natan au produs un şoc în inima lui David care l-a trezit din vraja rea pe care crimele o aduseseră asupra lui. În general, David fusese un om bun, unul care se străduise să asculte de Dumnezeu. Dar el a cedat ispitei şi, în încercarea de a-şi ascunde vina, ajunsese tot mai încurcat în plasa celui rău. Pentru un timp, simţurile lui păreau adormite în delirul puterii, prosperităţii şi perfidiei. Acum, deodată, a fost adus în stare să-şi vină în fire.


8 te-am făcut stăpân pe casa stăpânului tău, am pus la sânul tău nevestele stăpânului tău și ți-am dat casa lui Israel și Iuda. Și dacă ar fi fost puțin atâta, aș mai fi adăugat.

Nevestele stăpânului tău. Aici Natan se referă la obiceiul oriental de a da noului împărat haremul predecesorului său. Biblia aminteşte numai o singură soţie a lui Saul (1 Samuel 14,50) şi o concubină (2 Samuel 3,7), care a fost luată de Abner. Raportul nu afirmă că într-adevăr David a luat pentru sine vreo femeie care aparţinuse lui Saul, dar că, cel puţin obiceiul îi permitea, iar Dumnezeu, pentru acel timp, nu Se opunea obiceiului (vezi mat 19,4-9; vezi despre Deuteronom 14,26).


9 Pentru ce, dar, ai disprețuit tu cuvântul Domnului, făcând ce este rău înaintea Lui? Ai lovit cu sabia pe Urie, hetitul; ai luat de nevastă pe nevasta sa, și pe el l-ai ucis cu sabia fiilor lui Amon.

Ai dispreţuit tu cuvântul. Asupra lui David, în calitate de conducător al lui Israel numit pe cale divină, apăsa răspunderea de a susţine legea lui Dumnezeu şi de a învăţa pe popor să asculte de preceptele ei. Împăratul, care ar fi trebuit să fie groază pentru cei fărădelege, i-a încurajat pe calea lor cea rea. El s-a dovedit necredincios faţă de solemnele răspunderi încredinţate lui de Dumnezeu.

Ai lovit cu sabia pe Urie. Poruncind uciderea lui Urie prin mâna amoniţilor, David se făcea vinovat de sângele unui slujitor loial, ca şi când el însuşi ar fi adus la îndeplinire crima cu propria sabie. Dumnezeu pune asupra lui David învinuirea de crimă, şi nu exista cale de scăpare din această învinuire.

Ai luat de... pe nevastă-ta. David nu avea nici un drept asupra lui Bat-Şeba. Ea era soţia legală a lui Urie. Ucigându-l pe Urie şi luându-i apoi nevasta, David a comis un păcat care, în decursul veacurilor, a dat ocazia vrăjmaşilor Domnului să hulească şi să facă de ocară numele cel sfânt al lui Dumnezeu.


10 Acum, niciodată nu se va depărta sabia din casa ta, pentru că M-ai disprețuit și pentru că ai luat de nevastă pe nevasta lui Urie, hetitul.”

Niciodată nu se va depărta. Cum s-a purtat David cu alţii, aşa se vor purta alţii cu el. Porţile potopului răului pe care le deschisese David aveau să afunde pe urmaşii lui în nenorocire şi durere. M-ai dispreţuit. Crima lui David n-a constat numai în răul pe care-l făcuse lui Urie, ci şi în răul pe care-l comisese împotriva Domnului. Dumnezeu îl pusese pe David pe tronul lui Israel şi îi

făgăduise că împărăţia va fi dată lui şi seminţei lui în veci. Totuşi, în ciuda tuturor acestora, David se făcuse vinovat dispreţuind pe Acela care fusese atât de bun cu el.


11 Așa vorbește Domnul: „Iată, din casa ta voi ridica nenorocirea împotriva ta și voi lua sub ochii tăi pe nevestele tale și le voi da altuia care se va culca cu ele în fața soarelui acestuia.

Voi ridica nenorocirea. Cuvintele acestea nu trebuie luate ca însemnând că Dumnezeu avea să fie instigatorul sau iniţiatorul răului prezis aici (PP 728.739). În crima lui Amon împotriva surorii lui, Tamar (cap. 13) şi în răzvrătirea lui Absalom (cap. 15-19), David avea să guste ceva din roadele amare ale păcatului său şi rezultatele neputinţei sale de a controla sau de a inspira pe fiii săi.

Le voi da altuia. Vezi capitolul 16,22. Aceasta era o altă prezicere a rezultatului păcatului lui David. Dumnezeu este prezentat aici, ca în multe alte locuri, făcând ceea ce El nu împiedică.


12 Căci ai lucrat pe ascuns; Eu însă voi face lucrul acesta în fața întregului Israel și în fața soarelui.”

În faţa întregului Israel. Vezi capitolul 16,22. Pedeapsa trebuia să fie atât de publică pe cât fusese de ascuns păcatul.


13 David a zis lui Natan: „Am păcătuit împotriva Domnului!” Și Natan a zis lui David: „Domnul îți iartă păcatul, nu vei muri.

Am păcătuit. Contextul arată că declaraţia aceasta a fost cât se poate de sinceră. Mustrarea lui Natan a pătruns adânc în inima lui David şi l-a făcut să mărturisească smerit că este păcătos. În psalmul 51, scris pe vremea aceasta, David nu numai că recunoaşte păcatul şi cere iertare, ci Îl roagă pe Dumnezeu să-i dea o inimă curată şi să pună în el un duh nou şi statornic (Psalmul 51,2.3.10). Şi Psalmul 32 poate să-şi aibă originea în timpul acestei crize (vezi PP 724).

Îţi iartă păcatul. Cuvintele acestea pot fi încurajatoare pentru fiecare păcătos, pentru că ele arată că Domnul este gata să ierte, indiferent cât de mare poate fi păcatul. Puţini au fost vinovaţi de un păcat mai josnic, de o nerecunoştinţă mai mare, de un egoism mai intens sau mai brutal decât a fost David complotând uciderea lui Urie.

Totuşi, când el şi-a recunoscut în mod sincer păcatul, Domnul a acordat de îndată iertarea şi l-a pus din nou în graţia divină. În acelaşi timp, o astfel de cale pe care a mers David este plină de pericole foarte mari. Pocăinţa înseamnă o schimbare temeinică de atitudine a păcătosului faţă de păcat. În general, oamenii păcătuiesc pentru că le place să păcătuiască. Aceasta îi pune în situaţia imposibilă de a regreta păcatului pe care l-au plănuit şi l-au adus la îndeplinire în mod deliberat. Numai când sunt gata să facă o schimbare completă în atitudine şi purtare şi cu ajutorul lui Dumnezeu să dezrădăcineze răul din firea lor, care a pricinuit păcatul lor, numai atunci sunt în stare să găsească pocăinţa. Oricine este interesat să primească numai iertare pentru păcat, în timp ce plănuieşte să-l repete, este nesincer şi caută zadarnic iertarea.


14 Dar, pentru că ai făcut pe vrăjmașii Domnului să-L hulească, săvârșind fapta aceasta, fiul care ți s-a născut va muri.”

Să-L hulească. Deşi Domnul a iertat pe David pentru păcatul lui, aceasta n-a pus capăt influenţelor lui rele. Arătând spre această experienţă, mulţi sceptici au batjocorit numele lui Dumnezeu şi au aruncat ruşine asupra bisericii.

Va muri. David dăduse sentinţa că omul care a făcut lucrul acesta este vrednic de moarte

(v. 5). Prin propria lui sentinţă, David era cel care trebuia să moară. Dar Dumnezeu a hotărât ca rodul păcatului său, copilul născut de Bat-Şeba, să moară (vezi PP 722). Pentru David, moartea copilului avea să fie o pedeapsă mult mai mare decât propria lui moarte. Ca rezultat al amarei experienţe prin care avea să treacă, David avea să fie adus la o deplină măsură a pocăinţei şi convertiri.