Comentariul Biblic

1

În vremea aceea. [În zilele acelea, KJV]. [Naşterea lui Isus, Luca 2,1-7. Vezi harta p. 214; diagrama p. 227,234]. Adică, la scurt timp după naşterea lui Ioan Botezătorul. Isus S-a născut cam la şase luni după Ioan (vezi cap. 1,26.56.57).

O poruncă. [Un decret, KJV]. Decretul acesta şi-a avut obârşia în Roma imperială (DA 44). Având în vedre faptul că nici un istoric secular al timpului nu menţionează acest decret, învăţaţii critici au susţinut de multă vreme că Luca a greşit. Mai de curând, însă, papirusurile şi inscripţiile au adus sprijin naraţiunii lui Luca asupra tuturor lucrurilor esenţiale afirmate în v. 1-3. Din rapoartele oficiale ale lui August (Res Gestae Divi Augusti i.8) se cunoaşte că August a făcut cel puţin trei recensăminte generale ale Imperiului roman în timpul domniei lui, între anii 28 î.Hr., 8 î.Hr. şi 14 d.Hr. Nici unul din cele trei nu pare să coincidă cu acela la care se referă Luca, dar este foarte posibil ca situaţia politică încordată din Palestina şi rezistenţa îndârjită a iudeilor la supunerea la impozit din partea romanilor să fi amânat executarea decretului imperial în această parte a imperiului. De fapt, recensăminte asemănătoare au fost făcute în alte părţi ale imperiului care nu au fost ţinute la datele mai sus specificate, ca de pildă recensământul din anul 12 î.Hr., din Galia. Merită menţionat faptul că nici criticii păgâni şi nici cei iudei, ca Celsus şi Porfiriu, nu au combătut acurateţea lui Luca în punctul acesta. Chiar şi de aceia care nu-l acceptă pe Luca drept scriitor inspirat el este recunoscut ca un istoric capabil şi demn de încredere (vezi la cap. 1,1-4). Nu este de aşteptat ca un scriitor atât de atent să se expună cu nepăsare la critică făţişi prezentând în mod greşit fapte contemporane bine cunoscute. Vezi p. 241,242; diagrama p. 227, 238, 234.

Cezar August. Împărat al Romei din anul 27 î.Hr. până în anul 14 d.Hr. (vezi p. 37,38, 238; diagrama p. 228, 234). August (mai înainte numit Octavian), strănepot al lui Iuliu Cezar, care fusese asasinat în anul 44 î.Hr. Un decret emis sub autoritatea lui ar părea că are aprobarea lui chiar dacă nu fusese emis de el personal.

Să se înscrie. [Impunere, KJV]. Gr. apographo, a se înscrie, a copia, a înregistra (vezi DA 44, unde e folosit cuvântul înscriere). Apographo nu este folosit propriu-zis la colectarea de impozit, ci la ceea ce noi astăzi am numi recensământ. În timpurile trecute, însă, un recensământ cuprindea de obicei şi înscrierea averii ca şi a numelor şi era făcută de obicei ca o bază pentru colectarea impozitului pe avere. Termenul ar putea să fie înţeles în felul acesta, deşi nu denotă în mod explicit supunere la impozit.

Lumea. Gr. oikoumene, lumea locuită, aici probabil mai potrivit lumea civilizată, ca distincţie faţă de lumea barbară sau neromană. Diferiţi scriitori romani ca Polybius şi Plutarch folosesc oikoumene în acest sens.

2

Întâia oară. [Întâi, KJV]. Gr. protos, folosit uneori acolo unde ar fi fost de aşteptat să se folosească grecescul proteros, mai timpuriu (vezi Ioan 1,15.30; 15,18; 1 Ioan 4,19; etc). Este posibil, deşi oarecum dificil din punct de vedere gramatical, ca protos să fie folosit pentru a arăta că un lucru s-a petrecut întâi în sensul de a fi înaintea sau cu anticipare faţă de altul (vezi cap. 6,42; 9,59; 21,9; etc.).

Oricum ar fi aceasta, nu mai este cu putinţă să punem la îndoială că Luca este corect când afirmă că o înscriere sau supunere la impozit a întregului imperiu roman a avut loc sub Augustus. În felul acesta Luca este îndreptăţit ca istoric precis. Comentând la v. 2 The International Critical Commentary observă: Acurateţea lui Luca este de aşa natură că ar trebui să se prezinte dovezi foarte puternice înainte de a respinge vreo afirmaţie ca fiind greşită.

Quirinius. [Cirenius, KJV]. Sentius Saturninus era guvernator al provinciei romane Siria din anul 9 până în anul 6 î.Hr. şi a fost urmat de Quintilius Varus, care a funcţionat în slujbă până la un oarecare timp după moartea lui Irod în aprilie anul 4 î.Hr. Cirenius (Quirinus) deţinea slujba acea în anul 6 d.Hr. (Iosif, Antichităţi, xviii, 1,1), deşi nu se ştie cât de mult a servit mai înainte în Siria. Vezi

Raportează o eroare

3

Fiecare în cetatea sa. La romani era suficient ca fiecare om să se înscrie în cetatea unde ar fi locuit la data aceea şi nu în cetatea patriei sale strămoşeşti. Se ştie că obişnuita înscriere pe cetăţi nu era totdeauna urmată în provincii. De pildă, galii erau înscrişi pe triburi. Un decret existent, care autoriza un recensământ roman în Egipt, cerea ca romanii să se înscrie în locul lor de origine (vezi bibliografia înscrisă la Deissmann, p. 265). Având în vedere faptul că genealogia tribală însemna atât de mult pentru iudei, se prea poate ca Irod cel Mare să fi hotărât o înscriere pe seminţii ca fiind cea mai bună procedură pentru regatul lui. În orice caz, amintirea acestui punct este o mărturie indirectă, arătând pe Irod ca fiind acela prin care a fost executat decretul roman în Iudea şi îndreptăţind credibilitatea relatării lui Luca.

4

Iosif s-a suit şi el. Inspiraţia tace cu privire la faptul dacă Iosif şi Maria erau conştienţi de faptul că profeţia arăta Betleemul ca locul unde trebuia să se nască Mesia (vezi la v. 5). Luca arată doar conformarea la decretul lui Augustus ca oferind motivul pentru călătorie.

Cetatea lui David. Numită aşa pentru că cetatea aceasta era patria strămoşească a lui David (vezi 1 Samuel 17,12.58) şi el este cetăţeanul ei cel mai ilustru.

Betleem. Vezi la Geneza 35,19; Matei 2,1. Oraşul este la vreo 5 mile la sud de Ierusalim şi, ca şi Nazaretul, este locuit acum aproape exclusiv de creştini arabi. Numele lui modern este Beit Lahm.

Din casa şi din seminţia. Deşi enunţarea de aici se aplică exclusiv la Iosif este clar că şi Maria era din casa şi din seminţia lui David (vezi la Matei 1,16.18; Luca 1,27; cf. DA 44).

5

Împreună cu Maria. Nu este arătat motivul pentru care Maria l-a însoţit pe Iosif. Nici legea romană, nici cea iudaică nu-i cerea să meargă. Potrivit cu legea romană, femeile trebuiau să plătească impozitul pe cap, dar nu era nevoie să se prezinte în persoană. Se poate ca Maria, ştiind că naşterea copilului ei era aproape, ştia de asemenea că profeţia arăta Betleemul ca locul lui de naştere (Mica 5,2) şi astfel l-a însoţit intenţionat pe Iosif. Se poate ca ei să fi avut de gând să se stabilească în Betleem (vezi DA 66). Iarăşi, s-ar putea ca mergerea ei să fi fost dictată de Duhul Sfânt. Faptul că n-au putut găsi un loc de găzduit în Betleem ar putea să lase să se înţeleagă că ei nu deţineau nici o proprietate acolo. În Luca 2,39 Nazaretul este numit cetatea lor. În Betleem, deci, amândoi erau străini, fără casă, nerecunoscuţi şi neonoraţi (DA 44).

Logodnica. [Soţia, KJV]. Importante dovezi textuale pot fi citate (cf. p. 146) pentru omiterea acestui cuvânt. Probabil că Maria nu ar fi călătorit cu Iosif dacă nu erau căsătoriţi. Matei lasă să se înţeleagă că Iosif s-a căsătorit cu Maria imediat după ce ângerul l-a instruit să facă aşa (cap. 1,24) şi aceasta înainte de călătoria la Betleem (vezi la cap. 2,1).

6

S-a împlinit vremea. [S-au împlinit zilele, KJV]. Adică, în acord cu făgăduinţa îngerului făcută Mariei (cap. 1,31). Aceasta era cam la şase luni după naşterea lui Ioan Botezătorul (cap. 1,36.39.56.57; vezi la cap. 1,39). Anul exact şi anotimpul naşterii lui Hristos nu sunt cunoscute. Cu privire la an vezi p, 240-242 şi cu privire la timpul din an vezi la cap. 1,57; 2,8.

7

Fiul ei cel întâi născut. Gr. prototokos (vezi la Matei 1,18.25; cf. la Luca 1,35). Nu există dovezi directe cu privire la faptul că Maria a dat naştere la alţi copii după naşterea lui Isus (vezi la Matei 1,25), deşi faptul că Isus, când era pe cruce, a dat pe mama Sa în grija lui Ioan face să pară improbabil ca ea să fi avut alţi copii în viaţă la data aceea (vezi la Ioan 19,26).

Scutece. Mai degrabă, bandaje de înfăşat. La naştere, copiii evrei erau spălaţi în apă, frecaţi cu sare şi înfăşaţi în scutece (vezi la Ezechiel 16,4). Acestea erau fâşii de pânză înfăşate lejer în jurul trupului şi mădularelor copilului. Potrivit cu obiceiul uzual, pruncul era pus diagonal pe o bucată pătrată de pânză, două colţuri fiind împăturite peste trup, unul peste picioarele lui şi celălalt sub capul lui. Acestea erau ţinute pe loc prin fâşii înfăşurate lejer în jurul părţii din afară.

O iesle. Nu s-ar fi putut găsi un loc mai umil în care să fie pus pruncul Isus; nimeni nu poate spune că a avut un început mai puţin promiţător în viaţă. Săraci în bogăţiile lumii (vezi la v. 24), Iosif şi Maria erau totuşi bogaţi în credinţă. O tradiţie care şi-a avut obârşia la câteva sute de ani mai târziu indică locul naşterii ca fiind o peşteră din vecinătatea Betleemului. Locul, însă, era o clădire modestă unde erau adăpostite vitele (DA 44). Boul şi măgarul introduşi de obicei de artişti în tablourile naşterii sunt considerate ca sugerate de Isaia 1,3.

Casa de poposire. Gr. kataluma, loc de poposire sau han. Probabil aici un mic han care consta de obicei din odăi care dădeau într-un pridvor acoperit ce înconjura o curte centrală. Călătorii puteau sta în una din odăi sau ocupau câteva picioare pătrate atribuite lor pe podeaua pridvorului acoperit. Animalele şi bagajele călătorilor puteau fi păstrate în curte.

Nu era loc. Pur şi simplu pentru faptul că hanul era deja plin de oaspeţi. Nu este amestecat nici un gând de neospitalitate din partea hangiului. Probabil că mulţi iudei care locuiau în Palestina la data aceasta erau descendenţi din Iuda, Beniamin sau Levi. De aceea, posibilităţile de găzduire în toată Iudea erau fără îndoială folosite la limită.

8

Păstori. [Vestirea păstorilor, Luca 2,8-20. Vezi harta p. 214]. Aceşti oameni simpli, dar evlavioşi, petreceau orele liniştite ale nopţii vorbind despre Mesia cel făgăduit şi rugându-se pentru venirea Lui (vezi DA 47). Ei erau aparent din rândul micului număr de credincioşi care aşteptau mângâierea lui Israel (v. 25) şi aşteptau răscumpărarea Ierusalimului (Luca 2,38; vezi la Matei 1,18; Luca 2,25.26.38). Tocmai unor astfel de persoane cerul le transmite lumină şi adevăr.

Numai aceia care flămânzesc şi însetează după neprihănire pot aştepta să fie săturaţi (Matei 5,6). Numai aceia care caută după lumină şi adevăr îl vor găsi (vezi Matei 7,7; Evrei 9,28). Nu contează cât de smerită este poziţia noastră în viaţă, lucrul cel mai important este să nutrim în inima noastră acea fericită nădejde (Tit 2,13).

Conducătorii lui Israel, necredincioşi faţă de însărcinarea lor, erau depăşiţi în favoare de un grup de păstori smeriţi şi evlavioşi. Chiar şi atunci când preoţii şi rabinii din Ierusalim au auzit relatarea vizitării păstorilor de către îngeri au refuzat să creadă. Spre deosebire de păstori, ei nu erau dispuşi să meargă la Betleem să cerceteze şi au stigmatizat vestea ca o pretenţie neîntemeiată (vezi DA 63).

Stăteau. Dacă se urma obiceiul obişnuit, păstorii locuiau pe câmpii ziua şi noaptea. Lucrul acesta lasă să se înţeleagă că anotimpul era după ploile din aprilie şi înainte de ploile din noiembrie (vezi vol. II, p. 108,110), anotimp în care oile erau de obicei ţinute în câmp liber. Iernile sunt reci şi umede în regiunile muntoase ale Iudeii şi, dacă ar fi fost iarnă, păstorii ar fi căutat un adăpost de puternicele ploi ale iernii atât pentru ei, cât şi pentru turmele lor. Luând în considerare toate dovezile cu privire la naşterea lui Hristos, s-ar părea că plasarea naşterii în toamna anului ar corespunde cel mai bine şablonului contextului. Aceasta, însă, nu desfiinţează posibilitatea ca naşterea să fi avut loc în alt anotimp. Vezi la cap. 1,57.

25 decembrie a ajuns să fie ţinută ca zi a naşterii lui Hristos numai în secolul al IV-lea al erei creştine. Potrivit cu calendarul iulian, aceasta era data solstiţiului de iarnă, când soarele se întorcea spre nord. În ţările păgâne sezonul acesta era marcat prin celebrări festive, cunoscute la romani ca saturnalia, ţinute în onoarea renaşterii diferitelor zeităţi solare. Naşterea lui Hristos a fost asociată pentru prima dată cu această sărbătoare păgână în biserica apuseană.

Făceau de strajă. Literal, străjuind străji, pluralul indicând probabil că păstorii făceau strajă cu schimbul. Câmpurile acestea erau chiar acelea unde David păzise turmele tatălui său (vezi DA 47). În vecinătatea Betleemului erau turnul Eder, literal turnul turmei, (vezi la Geneza 35,21; cf. Mica 4,8). Potrivit tradiţiei, aici erau adunate turmele destinate jertfei de la Templul din Ierusalim. Se poate ca păstorii cărora li s-au arătat îngerii să fi făcut de strajă la turmele deja puse deoparte pentru scopul acesta.

9

Un înger. [Îngerul, KJV]. Mai degrabă, un înger. Această misiune importantă putea fi încredinţată în modul cel mai corespunzător conducătorului oştirii îngereşti, Gabriel (vezi DA 780, vezi la cap. 1,19).

S-a înfăţişat înaintea lor. [A stătut lângă ei, KJV]. Poate îngerul era puţin ridicat în aer deasupra păstorilor. Este posibil ca cel dintâi semn dat păstorilor despre venirea lui să fi fost arătarea lui imediat în faţa lor.

Slava. Gr. doxa, aici în primul rând splendoare, poate ceva comparabil cu aceea manifestată mai târziu pe muntele schimbării la faţă (cap. 9,31). Vezi la Romani 3,23.

S-au înfricoşat foarte tare. Adică, ei s-au temut foarte mult, aşa cum s-ar simţi omul când perdeaua dintre oameni şi lumea invizibilă este dată la o parte. În timpurile VT oamenii cărora li s-au arătat îngeri, au considerat uneori că îngerul era un vestitor al morţii (Judecători 6,22; 13,21.22). Îngerul acesta a venit ca să vestească eliberare şi bucurie (vezi Luca 2,10).

10

Nu vă temeţi. Vezi la cap. 1,13.

Vă aduc o veste bună. Gr. euaggelizo, a proclama veşti bune sau a anunţa veşti bune. Cuvintele noastre evanghelist, a evangheliza şi evanghelism sunt derivate din acest cuvânt grec. Tocmai în sensul acesta scriitorii Evangheliilor sunt numiţi evanghelişti. De la începutul începuturilor lui creştinismul a anunţat veşti bune sau ştiri bune, veştile bune sau Evanghelia iubirii răscumpărătoare, a mântuirii.

Pentru tot norodul. Potrivit cu însărcinarea apostolică, ucenicii urmau să facă ucenici din toate Neamurile [să înveţe toate naţiunile] cu Evanghelia mântuirii (Matei 28,19).

11

Cetatea lui David. Vezi la v. 4. Hristos S-a născut la timpul cuvenit (vezi Galateni 4,4) la locul cuvenit (vezi la Mica 5,2).

Mântuitor. Gr. Soter, un titlu conţinând aceeaşi idee ca şi numele personal Isus. Vezi la Matei 11,21.

Hristos, Domnul. Nemaifiind îmbrăcat în slava cerului, ci în scutece (v. 7.12), copilul Mariei era totuşi Hristos, Domnul (cf. Evrei 1,6). Titlul identifică pe Hristos cu Domnul din timpurile VT (vezi PP 366; DA 52; vezi la Luca 1,76) şi ar fi fost echivalent cu expresia Mesia Iehova (vezi la Matei 1,1; vezi vol. I, p. 172).

12

Semnul. [Un semn, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 146) exprimarea semnul. Aşa cum este folosit în Scripturi, un semn nu este în mod necesar ceva miraculos (vezi la Isaia 7,14). Semnul dat păstorilor era un mijloc de identificare. Înfăţişarea Pruncului din Betleem urma să fie opusul a ceea ce ar fi aşteptat păstorii, având în vedere ideile lor înălţate cu privire la Mesia.

Scutece. Vezi la v. 7.

13

Deodată. O mulţime nenumărată de îngeri se adunaseră pe dealurile Betleemului, aşteptând vestirea angelică a naşterii Mântuitorului.

Oaste. Gr. stratia, armată, oaste sau ceată un termen militar obişnuit, aici referindu-se la şirurile oastei îngereşti (vezi la Psalmii 24,10; Iosua 5,14).

14

Slavă lui Dumnezeu. Planul mântuirii şi-a avut obârşia în Dumnezeu şi este potrivit ca atât îngerii, cât şi oamenii să-I aducă slavă şi laudă. În cântarea aceasta a îngerilor slava este poetic echilibrată cu pace, Dumnezeu cu oamenii şi locurile prea înalte cu pământ. Planul mântuirii împacă pe Dumnezeu cu oamenii, aducând în felul acesta oamenilor pace şi lui Dumnezeu slavă. Pacea poate veni când voia lui Dumnezeu este făcută pe pământ, precum în cer (Matei 6,10).

Pace pe pământ, între oamenii plăcuţi Lui. [Pace, bunăvoinţă faţă de oameni, KJV; Pace, între oameni binevenire, G. Gal.]. Dovezile textuale favorizează (cf. p. 146) exprimarea pace între oameni de bunăvoie, adică, oameni care sunt bine dispuşi faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii lor (vezi la Mica 6,8; Matei 22,36-40). Potrivit cu manuscrisele pe care se bazează KJV, referirea este la bunăvoinţa exprimată a lui Dumnezeu faţă de oameni, potrivit cu altele este la bunăvoinţă efectivă a lui Dumnezeu lucrând în oameni.

Hristos este bunăvoinţa lui Dumnezeu întrupată. El este Domnul Păcii (Isaia 9,6). Acela care a proclamat: Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Să nu vi se tulbure inima nici să nu vi se înspăimânte (Ioan 14,27). Drept urmare a venirii Sale, este privilegiul nostru să avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos (Romani 5,1). El este pacea noastră (Efeseni 2,14). Pacea lui Dumnezeu ne va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus (Filipeni 4,7).

15

S-a întâmplat. Vezi la cap. 1,8.

Să mergem. Nu fusese lăsată nici o îndoială în mintea păstorilor cu privire la adevărul soliei lui Gabriel. Ei au acţionat de îndată. Credinţa lor este în contrast cu ezitarea lui Zaharia (vezi la cap. 1,18.20).

16

În grabă. Păstorii n-au putut fi mulţumiţi până n-au văzut ei înşişi semnul făgăduit care confirma cuvintele îngerului.

17

Au istorisit. [Au făcut cunoscut, KJV]. Nu era mai mult cu putinţă pentru păstori să ascundă lumina care fusese revărsată în inima lor de cum era cu putinţă pentru soare să înceteze să lumineze. Vestea cea bună era prea bună pentru a fi păstrată pentru ei înşişi. Ocazional, vestea vizitei îngerilor a ajuns la urechile preoţilor, bătrânilor şi rabinilor din Ierusalim – dar ei au tratat-o ca fiind nevrednică de luat în seamă (DA 62). Aceşti conducători credeau în mod sigur că Dumnezeu n-ar fi putut să-i treacă cu vederea pe ei, învăţătorii religioşi ai naţiunii, în favoarea unei cete necioplite de păstori dispreţuiţi (vezi la Matei 2,4). Toţi aceia care găsesc pe Hristos născut din nou în inimile lor astăzi, ca şi păstorii din Betleem, vor face cunoscut vestea cea bună altora.

18

Verset ce nu a fost comentat.

19

Păstra. Forţa textului grecesc denotă că Maria a stăruit în păstra lucrurile acestea în inima ei, adică ea a păstrat vii întâmplările acestea în memoria ei. Totuşi, spre deosebire de păstori, ea nu a pornit să spună tuturor celor pe care îi întâlnea despre lucrurile minunate care i se întâmplaseră.

Se gândea la ele. Literal, le strângea laolaltă. Maria cugeta la diferitele incidente legate de naşterea lui Hristos comparând pe fiecare cu celelalte pentru a înţelege mai bine importanţa tuturor. Ea nu numai că îşi reamintea în chip viu cuvintele lui Gabriel, dar le compara cu relatarea păstorilor.

20

Verset ce nu a fost comentat.

21

Ziua a opta. [Tăierea împrejur, Luca 2,21.] Adică, în ziua a opta, inclusiv ziua naşterii (vezi la cap. 1,59).

Tăiat împrejur. [Circumcizia, KJV]. Pentru Avraam semnul tăierii împrejur era o pecete a neprihănirii [dreptăţii] pe care o avea prin credinţă (Romani 4,11). Circumcizia reprezenta admiterea la privilegiile şi răspunderile legăturii de legământ; era un angajament de ascultare. Acum, Hristos, Autorul legământului şi al semnului lui vizibil, ritualul circumciziei (PP 373, 396), se supune ritualului şi în felul acesta ajunge supus condiţiilor legământului reprezentat prin el. El a fost născut sub Lege (Galateni 4,4) şi S-a supus cerinţelor ei.

I-au pus numele Isus. Vezi la Matei 1,1. Copiilor de parte bărbătească li se dădeau nume la data circumciziei (vezi Luca 1,59-66). Îngerul Gabriel îi informase atât pe Maria, cât şi pe Iosif că numele copilului urma să fie Isus (Matei 1,21; Luca 1,31).

22

Curăţirea lor. [Curăţirea ei KJV]. [Înfăţişarea la Templu, Luca 2,22-38. Vezi harta p. 215]. Dovezile textuale favorizează (cf. p. 146) exprimarea curăţirea lor. Cuvântul lor ar putea să se refere la Isus şi Maria sau la Iosif şi Maria. Dacă cuvântul lor cuprinde pe Isus, este probabil în sensul că dedicarea Lui în Templu era strâns legată de curăţirea ei. Dacă cuprinde pe Iosif, este probabil în sensul că, în calitate de cap al familiei, el purta răspunderea pentru împlinirea de către Maria a cerinţelor rituale. Pare cât se poate de natural ca pronumele lor şi ei (cuprinzând pe Iosif) să se refere la aceleaşi persoane. Codul levitic stipula că timpul necurăţiei mamei pentru un copil de parte bărbătească era de 40 de zile, pentru un copil de parte femeiască de 80 de zile (vezi la Levitic 12). În cursul acestui timp ea trebuia să rămână acasă şi nu trebuia să participe la slujbele religioase publice. Mama şi nu copilul avea nevoie de curăţire. Atât mama, cât şi copilul urmau să se înfăţişeze la Templu pentru curăţirea uneia şi prezentarea celuilalt. Acest dublu scop a fost ceea ce a dus pe Iosif, Maria şi pe Isus la Ierusalim cu prilejul acesta, la o distanţă de aproape 5 mile. Vizita aceasta a avut loc, evident, înainte de vizita magilor, deoarece după aceea Iosif şi Maria nu ar fi îndrăznit să viziteze Ierusalimul. În plus, au părăsit Betleemul pentru a merge în Egipt, aproape imediat după vizita magilor (vezi Matei 1,12-15).

După Legea lui Moise. Fiind născut sub Lege (Galateni 4,4), Hristos a ascultat de legile pe care El Însuşi le dăduse lui Moise cu 1500 de ani mai înainte (PP 366, 373; vezi la Luca 2,21). Ca locţiitor al omului era necesar ca Hristos să Se conformeze la lege în toate amănuntele (DA 50). Este interesant de observat că termenul lege apare de cinci ori în capitolul acesta (v. 22.23.24.27.39) şi numai de patru ori în restul cărţii lui Luca.

Să-L înfăţişeze. Fiecare copil întâi născut de parte bărbătească trebuia să fie consacrat Domnului. Lucrul acesta se făcea ca o recunoaştere a făgăduinţei lui Dumnezeu de a da pe Întâiul Său născut pentru a-l răscumpăra pe om şi ca amintire şi din recunoştinţă pentru eliberarea întâilor născuţi de pe vremea exodului (vezi la Exod 13,2.12; Numeri 3,12.13). Întâiul născut trebuia să fie răscumpărat printr-o plată în bani, suma stipulată fiind 5 sicli (Numeri 18: 15.16). Suma aceasta reprezenta aproximativ 20 de dinari romani sau echivalentul salariului de 20 de zile pentru un muncitor (vezi p. 49).

23

Este scris. Vezi Exod 13,2.12.15.

Orice întâi născut de parte bărbătească. Vezi la v. 22.

Raportează o eroare

24

Jertfă. Pentru curăţirea Mariei (vezi la v. 22).

Turturele. Un soi de porumbei. Dacă Iosif şi Maria ar fi fost în împrejurări mai prospere, ei ar fi adus un miel ca ardere de tot (vezi Levitic 12,6). În schimb, ei au adus jertfa săracului, o pasăre fiind pentru arderea de tot şi cealaltă ca jertfă pentru păcat (vezi Levitic 12,8; vezi la Levitic 1,14; 5,7).

25

Simeon. O tradiţie care identifică pe acest sfânt bătrân cu Rabi Simeon, fiu al lui Hilel şi tată al lui Gamaliel, este neîntemeiată. Rabi Simeon a devenit preşedinte al Sinedriului în anul 13 d.Hr., la 17 sau 18 ani după naşterea lui Isus. Dar Simeon din Luca 2 era evident că ajunsese la bătrâneţe

(v. 26.29), aşa cum se deduce din faptul că i se dăduse asigurarea că urma să trăiască să-L vadă pe Mesia.

Fără prihană şi cu frica de Dumnezeu. [Drept şi evlavios, KJV]. Simeon era evlavios sau pios cu inima cu privire la datoriile lui faţă de Dumnezeu şi drept în purtarea lui faţă de semenii săi (vezi la Mica 6,8; Matei 22,36-40).

Aştepta. Simeon pare că făcea parte din grupa umililor şi evlavioşilor cercetători ai Scripturilor, ca Zaharia şi Elisabeta (cap. 1,6. 67), Iosif (Matei 1,19), Maria (Luca 1,28), păstorii (DA 47), Ana (Luca 2,37), magii (Matei 2,11; DA 59), Iosif din Arimatea (Marcu 15,43) şi câţiva alţii (Luca 2,38). Acestor credincioşi care aşteptau pe Mesia cerul le-a făcut cunoscută arătarea lui Mesia (cf. Evrei 9,28). Este privilegiul nostru astăzi să aşteptăm fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos (Tit 2,13).

Mângâierea lui Israel. Expresia aceasta făcea parte dintr-o formulă de rugăciune iudaică comună: Fie să văd mângâierea lui Israel, însemnând: Fie să văd pe Mesia. Expresia mângâierea lui Israel reflectă diferite profeţii mesianice care vorbesc despre mângâierea nădejdii mesianice (vezi Isaia 12,1; 40,1; 49,13; 51,3; 61,2; 66,13; etc.).

26

Nu va muri. [Nu va vedea moartea, KJV]. În fiecare veac cei evlavioşi au cultivat nădejdea că vor trăi să vadă împlinirea nădejdii mesianice. Dumnezeu a intenţionat ca această nădejde să ardă pururi cu putere în inima celor credincioşi ai Săi deoarece, mai mult decât orice altceva, nădejdea aceasta face pe oameni să-şi sfinţească viaţa (vezi 1 Ioan 3,2.3). Totuşi, cei evlavioşi din vremea lui Simeon aveau asigurarea din profeţii că generaţia lor Îl va vedea pe Mesia.

Hristosul Domnului. Sau Unsul Domnului (vezi la Matei 1,1), un titlul iudaic precreştin pentru Mesia.