Întristările... uşoare. Versetul acesta cu superlativele lui paradoxale este unul dintre cele mai sugestive pasaje din toate scrierile lui Pavel. Aici apostolul pune în antiteză lucrurile prezente cu cele viitoare, lucrurile timpului cu cele ale veşniciei, întristarea cu slava.

De o clipă. Gr. parautika, momentane, imediate. Comparat cu veşnicia, un moment este nimic. Având în vedere veşnicia, creştinul îşi poate permite să îndure orice întristare în scurtul răstimp de o clipă.

Puţini oameni au suferit atât de mult pentru Hristos cât a suferit Pavel (cap 11,23-30). Suferinţa îl urmărea oriunde se ducea şi în fiecare clipă. Luate separat, încercările lui era cu adevărat grele. Dar când erau comparate cu bucuriile veşniciei şi cu slava viitoare, erau numai de o clipă. Compară cu Romani 8,18; Filipeni 1,29; Evrei 2,9.10.

Tot mai mult. Pavel consideră cuvintele o greutate veşnică de slavă cu totul necorespunzătoare pentru a exprima contrastul pe care el îl vede între întristările prezentului şi fericirea veşniciei. El mai adaugă un superlativ (cf. 1 Ioan 3,1), un idiom grecesc pe care pare să-l fi făurit chiar el. Comparaţi cu alte expresii superlative folosite de Pavel în Romani 7,13; 1 Corinteni 12,31; 2 Corinteni 1,8; Galateni 1,13.

Întristarea contribuie la slava veşnică prin curăţirea, înnobilarea şi înălţarea caracterului (Psalmi 94,12; Isaia 48,10; Evrei 12,5-11; Iacov 1,2-4.12; 1 Petru 1,7). Ea cultivă încrederea în Dumnezeu şi dependenţa de El (Psalmi 34,19; Isaia 63,9; Osea 5,15, Iona 2,2). Întristarea duce la supunerea inimii şi a minţii. Ea doboară mândria, smereşte eul şi este adesea mijlocul de a aduce voia credinciosului mai aproape de voia lui Dumnezeu. Ea pune la încercare credinţa credinciosului şi autenticitatea mărturisirii sale de credinţă ca şi creştin (Iov 23,10; Psalmi 66,10). Ea dă ocazie pentru punerea în practică şi perfecţionarea credinţei. Credinţa este întărită prin punerea în practică. Ea îl ajută pe credincios să vadă lucrurile în adevărata lor perspectivă şi să dea locul de frunte lucrurilor importante. În felul acesta, întristarea creează în creştini o pregătire pentru slavă. Când obiectivele lumeşti sunt îndepărtate prin disciplina suferinţei, creştinul găseşte că e mai uşor să-şi lege inima de cele cereşti (Coloseni 3,1.2; 2 Timotei 4,5). Întristarea dovedeşte falimentul înţelepciunii omeneşti, punându-l pe credincios în situaţii dificile, unde propria sa stângăcie şi nevoie de Dumnezeu devin evidente (Psalmi 107,39). Ea sfinţeşte legăturile omeneşti. Nimic nu contribuie mai mult la înţelegerea semenilor noştri şi la cultivarea bunătăţii faţă de ei ca întristarea, încercarea şi suferinţa.

Slavă. Gr. doxa (vezi Ioan 1,14; Romani 3,23).