Nu iubeşte. Aici găsim încă un exemplu al metodei literare a lui Ioan, de a întări o declaraţie afirmativă prin forma ei negativă (vezi comentariul de la cap. 1,5.6; etc.). Creştinul care pretinde că-L cunoaşte pe Dumnezeu, dar nu-i iubeşte pe fraţii săi, minte (vezi comentariul de la cap. 2,4.9; 3,6).

N-a cunoscut. [Nu cunoaşte, KJV]. Mai bine n-a cunoscut, adică nu Îl cunoaşte sau n-a ajuns niciodată să-L cunoască pe Dumnezeu. E imposibil să ajungi să-L cunoşti pe Dumnezeu fără să începi să-i iubeşti pe semenii tăi (vezi comentariul de la cap. 3,10.11). Ioan ar fi putut să spună că cel care nu iubeşte n-a fost născut din Dumnezeu, dar alege să sublinieze faptul că un astfel de om nu L-a cunoscut pe Dumnezeu şi prin aceasta arată şi că el n-a fost născut de sus.

Dumnezeu este iubire. În versiunea greacă nu este pus semnul egal între Dumnezeu şi iubire, aşa cum pare să fie în traducerea Cornilescu. Mai degrabă iubirea este prezentată ca o calitate de bază sau ca un atribut esenţial al lui Dumnezeu. Declaraţia Dumnezeu este iubire reprezintă dovada decisivă că un om care nu iubeşte nu-L cunoaşte pe Dumnezeu. Cel care nu iubeşte dovedeşte că nu cunoaşte personal această însuşire fundamentală a naturii lui Dumnezeu. Prin afirmaţia sa simplă, dar sublimă, Ioan atinge esenţa credinţei creştine. Pentru păgâni, dacă există vreo divinitate supremă, atunci ea este o fiinţă care stă undeva departe, interesându-se prea puţin de cei care i se închină, în timp ce multe duhuri rele sunt foarte aproape. În felul acesta, ei Îl ignoră pe Dumnezeul cerului şi caută să-i împace pe demoni. În unele religii orientale Dumnezeu este o idee atotprezentă, indiferentă la nevoile oamenilor, iar nădejdea omului este că el va deveni

o inexistenţă în nefiinţa universală. Creştinul doar cu numele mult pre adesea Îl vede pe Dumnezeu ca un tiran mânios, care trebuie liniştit prin rugăciuni şi prin pocăinţă sau prin rugăminţile Fiului Său.

Adesea iudeii din vechime Îl credeau, în mod greşit, că Dumnezeu este o zeitate tribală care îi favoriza numai pe ai Săi şi considerau că El are ambiţiile şi egoismul lor, dar la o scară mai mare. Cei mai buni dintre ei Îl găseau pe Dumnezeu revelat în Sfintele Scripturi, dar adesea nu ajungeau să înţeleagă prea bine natura divină. Când Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ, oamenii au putut să vadă că Dumnezeu este iubire.

Faptul că Dumnezeu este iubire este o revelaţie, deoarece oamenii nu ar fi putut niciodată să descopere singuri lucrul acesta. Descoperirea aceasta este de o importanţă supremă pentru binele omului. Că Dumnezeu este duh (Ioan 4,24) este un lucru important, dar nu spune nimic cu privire la posibilitatea noastră de a ne bucura de o relaţie fericită cu o astfel de fiinţă. Că Dumnezeu e lumină (1 Ioan 1,5) e un lucru satisfăcător din punct de vedere intelectual, dar ideea unui Dumnezeu cu totul curat, care vede totul, poate aduce teamă şi nu mângâiere, deoarece ţinând cont de ceea ce starea noastră, ce lucru bun poate găsi Dumnezeu în noi? Dar când aflăm că Dumnezeu este iubire, teama este înlocuită cu încredere, şi plini de speranţă ne aşezăm în mâinile Tatălui nostru ceresc, ştiind că El Se îngrijeşte de noi (1 Petru 5,7).

Faptul că Dumnezeu este iubire implică ideea că nu a existat şi nu va exista vreun timp când nu a fost sau nu va fi iubire. Natura Lui este neschimbătoare (vezi Iacov 1,17). Iubirea a fost însuşirea Lui fundamentală în trecut şi va continua să fie în viitor. Putem dovedi lucrul acesta pentru noi înşine, căci, aşa cum zice Charles Wesley, când vorbeşte despre legătura sa cu Dumnezeu: Dea lungul întregii veşnicii a dovedi Natura Ta şi Numele Tău , este iubire! (The Oxford Book of Chirstian Verse, p. 332).

Declaraţia că Dumnezeu este iubire este de o valoare infinită pentru înţelegerea planului de mântuire. Numai Iubirea ar oferi libertate fiinţelor create şi ar risca să suporte suferinţa pe care păcatul a adus-o Dumnezeirii şi îngerilor, ca şi oamenilor căzuţi. Numai Iubirea ar fi interesată să câştige slujirea voluntară a celor care erau liberi să meargă pe calea aleasă de ei. Iar când a apărut păcatul, numai Iubirea ar fi putut să aibă răbdarea şi dorinţa de a concepe un plan prin care universul să ajungă să înţeleagă pe deplin esenţa marii lupte dintre bine şi rău şi astfel să se asigure împotriva oricărei alte manifestări a egoismului şi a urii. În lupta împotriva păcatului, Dumnezeu, fiind cu adevărat iubire, poate folosi numai adevărul şi iubirea, în timp ce Satana foloseşte minciuni abile şi forţa brutală. Numai Iubirea a putut concepe planul care să-I permită Fiului mai întâi să răscumpere neamul omenesc de sub vinovăţia şi puterea păcatului, prin întruparea, moartea şi învierea Sa, şi apoi să devină Căpetenia unui neam nou şi sfânt (vezi comentariul de la v. 9). Prin însăşi natura Sa, Dumnezeu era constrâns să conceapă şi să pună în aplicare planul Său minunat (Ioan 3,16).